Ramona Müller 
Azi voi scrie fără a parcurge itinerarii de călătorie, fără popasuri, fără vreun jurnal de călătorie predestinat….
Pentru că în viaţa noastră există oameni şi locuri predestinate, noi suntem doar cei care trăiesc un rol într-un scenariu scris deja sau, consider eu, corectat de noi, dacă putem face acest lucru. Înclin să cred că mă încadrez în cea de-a doua categorie. Sunt aici, acum, corectând un scenariu prescris! Mâine pot fi tot aici, dar altfel, depinde de mine cum mă raportez la timp şi la spaţiu pentru a continua să fiu…
Există, uneori, în viaţa unui om, destinatari precişi… alteori destinaţii fără o logică anume… singurul loc unde ne putem regăsi este inima mamei, dar mai există, pentru unii dintre noi locuri intangibile, locuri pline de emoţie şi alean, ca un fel de binecuvântare, ca un fel de mângâiere…
Dacă simţiţi româneşte înseamnă că puteţi vibra la ceea ce ancestral am primit, dar pentru asta trebuie să simţi autentic; nu este doar necesar să îţi fie dor de ţara ta, nu trebuie doar să vii doar o dată în ţară pentru a mai propăvădui pentru tine niscaiva sentimente româneşti… aleatoriu, chiar se întâmplă multe, şi se întâmplă multe lucruri bune! Bravo, românilor adevăraţi!
Tu, cel plecat, cauţi rusticul într-o sumedenie de imagini sau de aspecte reale pe care le poţi imagina sau nu; ele pot exista sau nu. Dar eu vin şi îţi spun: România încă există!…
Am crescut in Buzău. Oraşul meu de suflet este dominat de Parcul Crâng, o veche reminiscență seculară arboricolă din vechii codrii ai Vlăsiei.
Când nu aveam încă 5 ani, familiile de prieteni cu păturele se întâlneau pe iarbă şi stăteau de vorbă, copiii alergau sprinteni pe aleile parcului bând apă de la cişmele, iar părinţii încercau „un respiro”, acea clipă de zăgaz după o lună de muncă. Fanfara pe solfegiul primit îşi derula refrenul cotidian al prezentului comun, în foişorul unde înfloreau amintiri, cuvinte şi episoade din viaţa comunităţii socialiste. Era un curcubeu de oportunităţi, dar, raportat la vremurile de acum, un gri abstract.
Aici am scris primele poezii, pe care le lăsam ca semne persuasive pe aleile abia străbătute, gândindu-mă, la acea vârstă de 17 ani, că dacă cineva îmi va citi mesajul lăsat pe copaci ar putea vibra la emoţiile versificate naiv! Aici am păşit pe aleile dragostei, căutând înfocată răspunsurile adolescenţei. Aici am învăţat că sărutul dragostei, împlinit pe o tulpină de fag înclinată, are gustul nemuririi şi că poţi evada din cearta neostoită a părinţilor tăi într-o solitudine perfectă. Crângul m-a aşteptat mereu… a fost singurul meu partener de vis, de zi, de amiezi sau de poezie în anumite perioade…
Plecam dimineaţa înarmată cu caietul de poezii şi un pix, răsturnam luna în zorii zilei şi luam cu asalt poteci neumblate. Scriam avid despre mine şi despre viaţă, dar mai ales despre iubire…
Acum ştiu de ce scriam avid… îmi pierdusem tatăl la 15 ani şi Crângul mi-a auzit răcnetele de disperare şi amurgul de tăcere. Am înnoptat adolecenţa sub anotimpurile lui, prea tânără pentru a nu fi iubită ca un copil, prea matură pentru a mă uita pe mine…
Dar Crângul a fost cu mine… este şi va fi cu mine!
Îmi tricotasem un set de îmbrăcăminte de iarnă: fustă, fular, lung de 1,50 metri, cum se purta, căciuliță rulată la frunte şi un pulover încheiat în faţă prin catarame. Erau la mare căutare lucrurile tricotate după revista Neckermann, şi mai ales cele care îmbinau în împletitură firul de garofiţă cu pna-ul, un fir textil foarte căutat la acea vreme. Şi iubeam albastrul… compleul meu era, evident albastru! Cizmele de piele primite în dar de la mătuşa din Austria, care se găseau atunci numai în shop-uri, adică acele magazine ce permiteau cumpărarea de marfă occidentală (blugi, adidaşi, gumă originală etc) contra valutei cash, completau ţinuta mea de mică artistă, cum eram percepută în cercul meu de prieteni. Din aceste cizme am decupat bordura de mai târziu, confecţionând trei brăţări din piele albă încrustată cu cinci stele aurii, piese rare în anii 83, pentru Rockotecă.
Aici am trăit primul sărut, primele întâlniri furate din ceasul orelor când trebuia să fii punct în casă, la minutul indus de părinţi. Aici, printre ramuri de stejar, amândoi revărsaţi peste trunchiul de copac, eu pierzându-mă într-o tainică sărutare, mă lăsam dusă de atingerea lui… uitam de mine…
Aceste amintiri sunt în Crâng, în Crângul buzoian!
