Ceva e sus, ceva e şi aici (I)

Când toamna desenează cu degete ruginii un final de septembrie tăinuit de amintiri văratece, pornim în zori spre Babele şi Sfinxul, pe drumul DJ 713, denumit „Drumul Babelor” şi, impropriu, „Transbucegi” (deoarece nu traversează munţii). Aveam să admir panorama primului răsărit montan în toată splendoarea lui.

Ne îndreptam spre Piatra Arsă, urmând traseul rutier neted ce străbate Parcul Natural Bucegi, când cerul ne livrează un răsărit de o frumuseţe incredibilă. Oprim maşina într-un punct de belvedere pentru a putea surprinde în câteva imagini respiraţia matinală a muntelui. Un cocktail de culori parcă ostoia setea zorilor, amestecând rubiniul în ridurile nopţii autumnale cu dantele străvezii de indigo şi sângerii. O linie uşor rotunjită, ca marginea unei pleoape somnoroase, conturează silueta munţilor din care dincolo de hotarul vederii, săgeţi timide de aur solar îşi încep dansul alungând umbrele nopţii. În câteva secunde ne scăldăm în culorile roşietice, vinovaţi de îmbrăţişarea matinală a soarelui din care am recrutat pentru acea zi speranţa, viaţa şi visarea.

Dacă există ceva ce numai muntele îmi poate oferi este acea plenitudine a entuziasmului, a reîntregirii de sine, de împletire a sentimentului de vibrato al poeziei cu realitatea pământului românesc. Ceva sus există acolo, există şi aici, în noi! Iubirea şi viaţa se pot zămisli şi în piatră! Acolo unde se fisurează o piatră poate răsări o floare! Şi pentru asta le mulţumesc Muntelui şi Naturii…

Serpentinele cu suişuri şi coborâşuri de pe Transbucegi ne conduc spre Dichiu şi mai apoi la Piatra Arsă unde parcăm maşina, ne echipăm cu beţele de trakking, încălţăm bocancii, ne punem rucsacurile şi purcedem la drum.

Masivul Bucegi este cel mai cunoscut, cel mai vizitat şi cel mai accesibil munte din România din punct de vedere al obiectivelor turistice pe care le oferă. Pierdută în negura timpului, legenda despre aceşti munţi invincibili toarce în fuiorul timpului ecouri cu iz de supranatural sau divin. Unii vorbesc, în baza unor realităţi şi experimente ştiinţifice, despre porţi energetice sau de revigorarea organismului, indiferent de cât efort ar fi depus o persoană pentru a urca până în vârf.

Trecem pe lângă Plaiul lui Păcală, urmând traseul marcat cu bandă galbenă, admirăm Crucea Eroilor de pe Caraiman şi, după un ultim abrupt, ajungem la Cabana Babele, aflată la 2 200 de metri altitudine, aşezată între blocuri mari de rocă. Denumite şi Altarele Ciclopice din Caraiman, aceste blocuri de piatră sculptate sub forma unor ciuperci de factorii modelatori externi – ape, vânt şi îngheţ-dezgheţ – au fost închinate Cerului şi Pământului, Soarelui şi Lunii, precum şi zeului războiului şi al agriculturii, Marte. Eroziunea diferenţială pune în evidenţă intercalările de gresii şi conglomerate, la care se asociază şi acţiunea vântului care, încărcat cu particule grosiere, exercită o acţiune puternic corozivă, asemănătoare unui şmirghel. Dovada degradării gresiilor sunt nisipurile întâlnite foarte des pe acest traseu, uneori ai impresia că treci prin adevărate plaje montane.

Lăsăm în urmă siluetele pietrificate ale Babelor celebre cu pălării, împrejmuite de garduri pentru a fi protejate şi urmăm drumul ce se desfăşoară spre Cabana Omu. Facem un prim popas la vestitul megalit al Bucegilor, Sfinxul românesc. Pe tot platoul Bucegilor, turistul poate surprinde un minunat peisaj de stânci şi megaliţi, cu multiple forme, structuri şi dimensiuni care au constituit motivul pentru care aceşti munţi conservă excepţionale monumente ale naturii. Legea bunului simţ ar trebui însă să funcţioneze la nivel individual ceva mai bine, deoarece de câte ori am vizitat Sfinxul a fost imposibil să nu dau de câteva personaje care, în dorinţa de a fi fotogenice, se căţărau pe unde puteau. Se pare că prostia şi lipsa educaţiei nu se erodează…

Această formaţiune geologică cu forma unui chip uman, una dintre cele mai importante atracţii turistice ale României, se află situată la 2 261 de metri altitudine, deci, la doi kilometri deasupra nivelului mării. Într-un perimetru bine delimitat găsim două spirale formate din pietre mai mici, posibil pentru a declina misterele energetice ale zonei.

Mai departe, poteca urcă în spirale, în Creasta Obârşiei spre Platforma Pintenul Obârşiei de unde se ramifică două variante de traseu: unul de vară şi unul de iarnă. Ne îndreptăm spre cel de vară, pe o potecă îngustă de-a lungul unei terase frontale, cunoscute sub numele de Cerdacul Obârşiei.

În dreapta, Colţii Morarului îşi arată albul crenelat; fac o glumă, gândindu-mă că numele meu, Müller, înseamnă în limba germană Morar, oare de câte ori mi-am arătat colţii? În stânga, Valea Obârşia Ialomiţa merită pe deplin calificativul de excelenţă montană. Silueta Cabanei Omu se arată după serpentinele descrise de potecă, ce depăşeşte pe rând abrupturile în trepte şi crestele alpine.

Vârful Omu constituie nodul radiar din care converg traseele spre toate direcţiile acestei cetăţi de piatră a Bucegilor. Coborârea întrece, însă, în peisaj faima acestor obiective turistice.

Vă aştept să coborâm împreună, săptămâna viitoare.