Albul evadat în noi

Muntele este înaltul şi adâncul şi adausul de oboseală proaspătă.

(Lucian Blaga)

Alb, Gerar, luna Vărsătorului…

Pentru cei care mă cunosc destul de bine nu mai este un mister că, de câţiva ani, ziua mea de naştere înseamnă ascensiune, adică munte. Prefer înţelepciunea pietrei şi azurul înălţimilor, adăugate gândurilor şi urărilor de bine primite cu recunoştinţă. Născută fiind la început de an şi început de veac 7 al secolului trecut, scurgerea timpului de la o anumită vârstă, pentru mine, are o altă conotaţie. De ziua mea totul redevine simplu, firesc, singura dorinţă fiind aceea de pierdere în sine şi regăsire în natură; să las anul vechi în urmă şi să încep să colind prin anul cel nou.

Aşadar, am zâmbit din nou muntelui!

Am ales traseul Babele (2200 metri) – Piatra Arsă (1950 metri) – Vârful Furnica (2103 metri) – Cota 2000 metri – Cota 1400 metri – Sinaia.

Luăm trenul din Sinaia până la Buşteni, unde coborâm şi ne îndreptăm spre telecabină. Sfârşitul liniei de cablu ne conduce la altitudinea de 2200 de metri, la Cabana Babele, de unde se deschide o frumoasă perspectivă atât asupra Caraimanului, cu vestita sa cruce, cât şi asupra văii Jepilor. Hoinari montani, suntem singurii ce păşesc pe traseul marcat cu bandă galbenă, spre Piatra Arsă. Constat că am uitat ochelarii acasă, dar imensitatea albă de zăpadă ce ni se deschide în faţa ochilor pare de basm. Lumina soarelui învăluie Platoul Bucegilor într-o aură mirifică. Liniştea albă îmi invadează sufletul şi mă adâncesc într-o autentică realitate, realitatea muntelui. Un paradis alb se desfăşoară în tot cuprinsul, ca şi cum îngerii şi-au făcut culcuş în acest spaţiu. Am senzaţia pustiului arctic, al întinderilor de calotă trădate doar de respiraţia cerului. Vecin ne este doar vântul monocolor, şi el, când se agită în rafale, prea alb de dorinţe, prea pustiu de păcate.

Timp de trei ore cernem minutele înfometate, făcându-ne cu greu drum înspre Piatra Arsă, printre jnepenişul acoperit cu zăpadă. Coborâm lent suprafaţa structurală a Jepilor paralelă cu Valea Izvorul Dorului, străbătând un peisaj în care albul se dimensiona proporţional cu senzaţia de extaz pe care o trăiam. Admirăm spre vest Muntele Bătrâna cu creştetul nins strălucind în bătaia razelor de soare. Intrăm în zona de jnepeniş de la Piatra Arsă, stratul de zăpadă devine destul de mare şi creşte dificultatea de a înainta. Practic, suntem primii care facem cărarea în acest etaj subalpin. Uneori, ne afundăm până la talie în zăpadă, călcând pe stratul de nea afânată. Trebuie să ne mişcăm repede pentru a nu permite corpului să simtă frigul. Ne întâlnim cu un grup de sportive adolescente, venit la antrenament de mare altitudine, la Cabana Piatra Arsă. Străbatem o adevărată pădure de jnepeni ascunsă sub mantia albă. Înaintarea anevoioasă ia sfârşit în cele din urmă, putem contempla în voie irizările solare ale Munţilor Baiului şi Ciucaşului.

Legendele spun că în această zonă poposeau zmeii, iar caii lor înaripaţi mâncau jăratec. Babele vecine s-au supărat şi au pietrificat locul zmeilor, transformându-l în Piatra Arsă.

O altă legendă culeasă de V. A. Urechia a fost publicată în 1891. Potrivit acesteia: ,,Cică s-au prăbuşit odată, la zi de mare cumpănă norii cerului peste Valea Prahovei şi s-au pornit dealuri bătrâne de lut şi s-au umflat gârlele şi s-au curmat şi cale şi potecă, de nu mai aveau pe unde trece dincolo de munţi ciobanii din ţara Bârsei cu turmele lor. Dar ciobanul bârsan ştie că nu e singur pe lumea lui D-zeu si că românu-i mult ca frunza codrului. Cu glas de bucium chemă în patru părţi ale cerului şi vin cei de-o limbă şi vin şi vin mereu…

Şi atâţia veniră, că din zori de ziuă până la soarele a-chindie le-a fost de ajuns să ridice câte un pumn din malul iezit pe vale şi să-l arunce între Vârful cu Dor şi Jepi. Curăţit-au aşa toată Valea Prahovei şi apele le-au aşternut pat nou cu prund şi nisip galben. Apoi, ca altădată să nu mai risipească ploile muntele de lut scos din Valea Prahovei, ciobanii grămădiră peste el codrii de lemn tăiat şi deteră foc lemnelor de se prefăcu lutul în stâncă. Şi iată, de ce acestui munte îi zisera de atunci Piatra Arsă.ˮ

Marcajul galben ne conduce pe drumul larg de curbă de nivel, uşor ascendentă până la Muntele Furnica. Alegem să îl urcăm, nu să îl ocolim. Panta abruptă îmi creează probleme, nefiind obişnuită cu urcarea pe timp de iarnă. Diferenţa de nivel, deloc neglijabilă, solicită un efort deosebit, dar ascult de sfaturile date şi afund călcâiul apăsând de mai multe ori, în zăpadă, pentru a echilibra corpul şi a păstra tălpile paralel cu panta. În cele din urmă, reuşesc să ajung pe vârf. Acum simt, aidoma Bucurei Dumbravă, că: „Drag mi-e şi al doilea munte din şirul Bucegilor, înspre miază-noapte, Furnica cea cu pieptul lat şi cu coama lungă, paşnica Furnică, cu brâne line la marginea de sus a pădurilor şi cu un mic giuvaer de stână ascunsă între brazi, pe un picior de munte ieşit deasupra Peleşului şi în apropierea covoarelor de smirdar.” (Cartea Munţilor)

Fuioare albe de nori torc înălţimile luminoase ale culmilor alpine. Pulsul viu al vieţii este un cec în alb…

(foto din arhiva personală)