Ziua când începe poezia

Maria Trif se alătură unei bune tradiții lirice ardelene, asumându-și versificația clasică, în recentul volum, Albastru de luni, apărut la Editura Neuma, în acest an.

Din ampla prefață semnată de Ion Cristofor, reținem, printre alte considerații, următoarea apreciere: „Mereu grav, confesiv, lirismul acesta reconstruiește un spațiu al durerii, o mitologie a înstrăinării și absenței, al devastării existențiale, cu o dimensiune spirituală în care dorul, (ca motiv izvorât dintr-o lungă, tragică experiență a românilor), revine în numeroase dintre poeziile volumului”.

Primul text din acest volum este și cel care dă  titlul, Albastru de luni,  exprimat printr-o structură nominală care  îmi amintește cumva de  inegalabilul vers stănescian.

Poemul Mariei este un discurs pe tema comuniunii ființei îndrăgostite cu universul exterior, reprezentat prin elemente telurice, ca de exemplu, câmpia, pământul, dar și prin elemente celeste: norii, stelele, soarele.

Motive lirice prezente în text sunt cuplul adamic, sacrul, ca apanaj al iubirii sacerdotale, scara spre cer, puterea aproape mistică a dragostei, citez: „Urcam pe șaua căii și simțeam/ Că tu ești scara înălțării mele.// A fost, atunci, ce nu s-a pomenit-/Furtuna alungase un dezastru/ Și soarele privea înmărmurit/ Cum se făcuse luni de-atât albastru…”.

Imaginarul creat conține sugestii romantice din care nu lipsesc nourii, furtuna, patimile, inima, toate aparținând recuzitei  neoromantismului articulat tematic și lingvistic, opinez eu, cu buna știință a autoarei.

Că este vorba de această viziune îmi confirmă și textul următor, intitulat Cântec de dor, având în incipit  versurile „Dor al meu de verde străveziu,/ Albul luncii-ncepe să mă doară”, secvență în care se observă cromatismul susținut prin epitete și metafore, sub forma lirismului adresat, însă destul de obișnuit, de previzibil.

Poeta deține o anume dexteritate a frazării, folosește o topică din care nu lipsesc dislocările, mizează pe construcții metonimice sau pe sinestezii: „Se va face de zăpezi curând,/ Lupii foamei vor urla a stână/ Și îi simt o lacrimă căzând/ Căutării mâinilor de mână”.

Lejeritatea îmbinării cuvintelor și eufonia au însă uneori de suferit, cum se întâmplă în structurile gerunziale din versurile „Ne-avându-ne, dar fiindu-ne cu totul,/ Să tot urzim, cu partea de întreg,/A-i dejuca târziului complotul?”

Maria Trif, aflată în ipostaza de contemplatoare, preferă peisaje pe care le însuflețește, recurgând la personificări în serie: „frunțile încruntate ale norilor”, iarna își va tăcea vacarmul” etc.

Nu lipsesc inovații lingvistice, din necesități de ritm și măsură sau pur și simplu din dorința de a exprima o idee prin asumarea unei gramatici personale, citez: „nu-i loc să mă dori”, „căprui înfurtunat”, „gându-l țin în lunea de cu tine”.

Am lecturat texte cantabile,  deși declarative, multe ar putea fi asociate cu muzica pentru a crea atmosfera de spectacol,  pe care unii oameni o preferă, în detrimentul sugestiei, al ambiguității și al reflexivității, dau un exemplu: „Și pe-un pat de ne-ntâmplare/ Mi te dai ușor de-a dura/ Mustul buzelor răscoapte/ Să mi-l sorbi cu toată gura”.

Cu un titlu oximoronic, Război de pace, poemul  următor, supus lecturii critice,  accentuează nostalgia și un înduioșător sentiment al târziului, când trecerea timpului nu poate fi oprită, doar constatate efectele: „ Și uite-așa trec zilele, ducând/ Cu ele urma vie- a tălpii tale./ Atât prăpăd n-a mai făcut nicicând/ Însingurarea asta de pe cale!”.

În Scrisori pe omăt lectorul regăsește aceeași abilitate de a asocia cuvinte din câmpuri semantice diferite, ignorând  sensurile denotative, așa încât impresia este că poeta pare cel puțin cunoscătoare a liricii stănesciene, cu temă erotică,  deoarece se exprimă astfel: „Și s-a lăsat de iarnă și s-a tăcut – a frig-/ La poarta dinspre lume cu fulgii toți te strig”.

Tipic romantic este sentimentul înstrăinării, al unei iubiri crepusculare ce abia se mai zărește: „Cât roșu s-a strâns spre apus…/ Hai, du-te, te-așteaptă chemarea!/ Mi-e bine și știi că eu nu-s/ Mareea ce-o spulberă marea”. (Rămânere)

Maria Trif caută să obțină efecte eufonice din jocuri de cuvinte, uzitând termeni din aceeași familie lexicală sau accentuând o idee prin repetiții în grupuri verbale de tipul: „mi-a rămas drumul pe drumuri de când s-a oprit din drum” sau „Să-mpuști gândurile care vin cu gând să-ți facă dor, „Și c-ai trage fără milă în mirarea  a doi miri”.

Condiția femeii, aceea de temelie a unei zidiri nemuritoare, este pretextul liric al poemului Între altfel și la fel, care se încheie în termenii cunoscutei  balade populare: „Același rug în gânduri fără strane/ Aceleași temple-n racla dinspre Ane”.

Într-o confesiune sinceră, poeta Maria Trif mărturisește: „Mă trezesc scotocind prin umilul décor/ După-acele aripi desfăcute a zbor”.

Îi dorim nu doar să descopere aceste aripi „prin umilul decor”, ci și să le folosească, așa încât să se înalțe cât mai aproape de cerul poeziei, într-un zbor autentic, cartea aceasta fiind o dovadă că se află pe drumul cel bun.

Maria Trif, Albastru de luni, editura Neuma, 2025