Daniel Cristea-EnacheDaniel Cristea-Enache
08.01.2016

Zece stiluri

Două considerații generale, privind cîmpul cultural și spațiul literar de azi, pot fi făcute odată cu urmărirea „jocului” din teren. Prima e legată de asimetria succesului cu valoarea propriu-zisă. Autorii buni și foarte buni fiind mai discreți (și adînciți în scrisul lor), ei pierd adesea prim-planul de vizibilitate în favoarea autorilor mai modești sau de-a dreptul veleitari, ale căror energii, după ce au consumat hîrtia, sînt direcționate în sfera autopromovării și a unui marketing personalizat. Astfel se face că, în loc să se vorbească și să se scrie despre cărțile importante, se vorbește și se scrie despre volume mediocre, „întîmpinate” nu analitic, ci cu superlative-confetti. Îi revine criticii, ca de fiecare dată, obligația de a pune lucrurile în ordinea valorii artistice și de a-i distinge pe creatori de manufacturieri.

Al doilea fenomen e ilustrat de vitalitatea artistică a „optzeciștilor” și poate fi urmărit deopotrivă în proză și în poezie. Fie că revin la instrumentele literare după o consistentă activitate jurnalistică sau publicistică începută, în condiții de libertate, după 1990, fie că au mers pe linia propriei opere cu ritmicitate editorială în toți acești ani, componenții generației ’80 au ridicat și mențin prin cărțile lor un nivel care, mulțumindu-i pe critici, îi obligă pe confrați la performanțe similare. Dacă din alergarea după vizibilitate și succes de piață literatura română de azi nu va ieși avariată, aceasta se va întîmpla și datorită „optzeciștilor” care pun mizele altfel.

Un „optzecist” tipic și totodată atît de recognoscibil pe suprafața poeziei sale este Ioan Moldovan, autor al unui volum nou și absolut remarcabil, căruia nu am a-i obiecta decît titlul, timpuri crimordiale. E un joc de cuvinte destul de facil, depășit cu mult de prestidigitațiile verbale din interiorul cărții și nereprezentativ nici pentru substanța poemelor, nici pentru complexitatea lor de construcție și procesare. Ca orice „optzecist” ce se respectă, Ioan Moldovan își dotează poeziile cu o conștiință textuală, construindu-le ca poeme capabile de autopropulsie. Textul nu este neapărat de mari dimensiuni (deși poemele mai lungi nu lipsesc din sumar), fiindcă autorul are capacitatea esențializării și darul sugestiei. E suficient un vers, uneori un cuvînt pentru ca textul să facă o volută sau să-și deschidă o trapă. Chiar dacă există, pentru cititorul neavizat, riscul patinării pe versuri fără sesizarea structurii lor de adîncime și a stratificării culturale, fără, altfel spus, identificarea desenului din covor și a culoarelor de sub cotidianul prozaic, poemele le vor plăcea și celor ce nu le vor urma arborescența ascunsă.

De altfel, Moldovan, ca orice poet veritabil, nu este deloc preocupat să placă și folosește nu strategii literaturizante de captatio, ci un regim al demistificării literaturii înseși. Cum observă Ion Pop în fragmentul său de pe coperta a IV-a, e aici o criză a „livrescului”, dat fiind că „refugiul cultural pare a nu mai putea salva nimic”. Pusă în perspectivă istorică, afirmația criticului care a prefațat debutul editorial al lui Moldovan poate fi completată astfel. În anii ’80, refugiul în cultură și în poezia ca formă de a salva cultura era explicabil nu numai prin natura unui poet, ci și prin opțiunea programatică de a rezista, prin poezie, la ceaușismul tot mai agresiv și mai dominator. În anii noștri, diferența dintre opțiunea de vocație civică și cea de vocație literară se vede mai bine, fiindcă libertatea de opinie și expresie oferă cadrul manifestării lor distincte.

În acest context, evazionismul poetic din ultimul deceniu ceaușist se urmează nu paradoxal, ci logic prin resimțirea livrescului ca insuficient. Moldovan, pe toată întinderea acestui volum, încearcă să fugă din literatură și să recupereze intensitatea ne-mediată cultural. Poezia, pentru a fi poezie, mai trebuie să și renunțe să fie poezie. Cunoscînd toate trucurile textualismului și savoarea postmodernă a referențialității multiple, autorul le expune pentru a le amenda și-și dă singur peste mîinile prea pricepute. Zece stiluri „neîncepute” ce ar putea umple atîtea caiete „goale” nu au prețul unei revelații existențiale pe care tot poezia o poate figura și transfigura: „Lucrurile acestea chiar îngerii doresc să le privească// Tună în depărtări/ Un accident vechi uitat în iarba mare udă grasă/ Oriunde călătorim ne comportăm ca morții/ Ajung acasă pentru ca să pornesc de acasă sub tunetele din depărtări/ Băutura mea e tot aceea a sclavilor și nu știam/ Pîinea e îndestulătoare/ Dar mereu ceva nu îmi ajunge/ Iar sarea – sarea am început a o prețui ca un fugar din lagăr/ Trăiesc într-un lux exorbitant/ Am caiete goale și zece stiluri neîncepute/ Cînd o să plouă ca pe vremea noastră? Și iată că plouă!/ Mă voi întinde lîngă tine și voi scînci/ Ca fiul tău cel mic/ Îngerii sătui de privire acum n-au nicio poftă de dezvăluire” (lucrurile acestea).

Iată niște versuri definitorii pentru structura mai nouă a poeziei lui Ioan Moldovan și avînd tonalitatea amar-ironică a întregului volum. În celelalte vom regăsi caietele, hîrtia, stiloul, cerneala, cuvintele și propozițiile făcute cu ele, pielea „tot mai tipărită”. În loc să fie instrumente și adjuvante ale expresiei, acestea par că duc la o estompare a liricului. Diminuează poeticul prin poetizare și servesc, hélas!, o retorică acolo unde ar fi fost imperios necesară revelația mainimicului. Textualismul își pierde funcția de cunoaștere, devenind o versificare de o seacă vivacitate. Umoarea poetului aproape înfuriat de propria formulă va fi neagră. Moldovan inserează aluzii și eminescianizează sau stănescianizează, pune majuscule simbolice (Apa, Avantajele Insomniei, Scenariu, Stație, Marea Slăbiciune) și dă cu minuscule mainimicul, scrie în regim de proză, de epistolă, de parodie ori de rece deconstrucție a formatelor la modă (editorialul de ziar), se plimbă pe toată claviatura expresiei în căutarea unui sunet, vorba lui Doinaș, fundamental. Iată la ce duce, în numai cîteva versuri de mare poezie, ascultarea, la un tonomat, a unei melodii de o desăvîrșită stupiditate: „Ascult la tonomat cum «ochii tăi ochii tăi/ îmi aprind în trup văpăi și-mi alungă orice/ gînd/ cînd te văd plîngînd»// Și-acum să trec muntele/ să duc pachetele de zahăr să-mi iau halca de vițel/ cu care ne vom hrăni toți din trib o vreme// Lăcrimînd sub nori de piatră” (marți de aprilie).

Pusă, în mai multe rînduri, în această ramă a unui scenariu inițiatic, poezia din timpuri crimordiale avansează de la vers la vers și de la text la text într-un continuum organic. Dacă din volumele altor autori pot lipsi fără probleme poezii și secțiuni întregi, nu numai din motivul deficitului artistic, ci și din acela că nu există un concept pentru volumul ca întreg, la Moldovan sumarul a fost gîndit și lucrat ca o experiență în sine, integrînd secvențele reprezentate de textele lirice, liric-prozastice și liric-epistolare. Primul text începea cu fixarea instrumentelor în cadru: „Pentru a scrie…”. Iar ultimul este unul de sinteză lirică, excepțional: „O parte pleacă, o parte rămîne. Tătăișele/ N-au rezistat și apa hranei lor s-a-mbăloșat. Ce-ar fi/ Să mă liniștesc. Nici înduioșarea animalică a inimii, nici/ Graba de peste zi. Mă țin scai/ De mine însumi: nici victimă, nici călău, nici/ Slugă, nici stăpîn. Cînd unul, cînd altul m-au întrebat ce e/ Cu mine în ultimul timp. Nu e nimic și totuși e/ Poate tocmai asta e: ultimul timp. Și stricarea gurii, a/ Inimii, a cărnii. Sîngele încețoșat.” (marți spre sîmbătă de august).

Un volum cu un titlu neinspirat e una dintre cele mai bune cărți de poezie publicate în anul 2014, printre perdelele de fum și publicitate ale atîtor apariții editoriale epocale.

Ioan Moldovan, timpuri crimordiale, Editura Eikon, Cluj, 2014, 118 p.

(cronică apărută în „România literară, mai 2015)