Raluca Maria Ciucanu Debut în critică
Atât în poezie, cât și în proză, vocile feminine nu au fost niciodată în lumina reflectoarelor. Chit că de foarte multe ori femeile au exprimat mult mai flamboaiant realitatea sau ficțiunea, în universul lor poetic sau prozodic, acestea nu au fost valorizate îndeajuns. Printre vocile feminine poetice importante se numără Simona Popescu și Irina Nechit. Amândouă contemporane, acestea aduc o actualitate în poezia lor, prin stilul modernist puternic, prezent la ambele scriitoare. Din start putem spune că există elemente comune cum ar fi: măsura, ritmul, rima neregulate, strofele asimetrice, alura filozofică și așa mai departe. Din punctul de vedere al imaginii exterioare, sunt asemănătoare, însă ideologiile acestor femei diferă cu cât înaintăm în lectură.
Construcția, la Simona Popescu, solicită renunțarea la ideea și la practica definitivării o dată pentru totdeauna a unui liric, a ruperii cordonului ombilical între autor și ființa constructului său literar. Toate acestea sunt puncte fixe în lumea rotitoare (precum galaxiile) a poeziei Simonei Popescu. În volumul de debut (Xilofonul și alte poeme, 1990), bunăoară, citim în poemul Chiciură despre pierderea care se risipește ludic; în poezia de peste ani și vârste, putem observa același modus operandi, ca să apelez la un domeniu în care autoarea este ca acasă, facerea poemului e analogă cu felul în care o pasăre exotică uimește prin ingeniozitatea ajunsă la inspirația cu care își face cuibul, împletindu-l cu elemente aduse cu sârg, dându- i rezistență, mobilitate, frumusețe. Poemul-cuib e o construcție cu „materiale” de origini variate, emoții, reflecții, idei, imagini ale sensibilității ființei și ale sensibilității culturii, în cel mai generos sens al acesteia. Simonei Popescu i se potrivește dictonul latin ,,Omnia mea mecum porto”. Iar acest fond profund este el însuși în continuă regenerare și îmbogățire, expresie a împotrivirii la urâcioasa lege a risipirii.
Citind câteva poezii semnate de Simona Popescu, putem observa ideologia pe care merge aceasta. Are versuri foarte abstracte, prin asimetria lor ne transmite subtil arta imperfectului – poezia modernistă e făcută pentru a fi în afara tiparelor. Deși a avut o pauză, văzută dramatică, de 15 ani, aceasta mărturisește că nu a simțit lipsa poeziei, pentru dânsa poezia este o relație continuă cu lumea, o încercare de a exprima intersecția cu lumea exterioară, lumea mea, lumea cărților, această lume. În 2004, în calitate de membru al Facultății de Arte Liberale, aceasta spune că a avut sentimentul că poezia este un gen de care puținor oameni le pasă. A scris o carte întreagă despre poezie și relația ei cu viața noastră de zi cu zi. O poezie de peste 300 de pagini intitulată „Lucrări în verde”. Focalizându-ne pe poezii, versurile au tematici de natură filozofică: face referiri la „lumea de dincolo”, la ceea ce se întâmplă după moarte, rămâne nespusă, însă indusă, întrebarea despre care este raportul dintre cei „plecați” și cei ce încă au rămas pe pământ. Este foarte legată de familie, prieteni, de tot ce îi oferă căldură sufletului. În aproape fiecare poem putem observa acest dor platonic. Poeta se pune în postura celui ce duce dorul cuiva sau a ceva. Are ochi pentru trecut și uneori pare că nu trece peste acesta.
Deși își exprimă o oarecare jale pentru tot ce s-a petrecut, autoarea descrie cu drag despre trecut, mai cu seamă despre copilărie. Pare că această perioadă este adânc marcată în sufletul ei și parcă nimic nu-i poate știrbi acest loc. O mare parte din memoria emoțională este alocat acestei perioade, din care pare că totul a început. Citind poeziile ei rând pe rând, putem observa faptul că absolut toate evenimentele din viața ei au un debut prematur din copilărie.
Însă ceea ce consider important de reținut și de pus în vedere este faptul că, deși vorbește cu dragoste despre dulceața copilăriei, a trecutului și de persoanele iubite, există o melancolie și chiar o nostalgie cruntă când vine vorba despre clipele apuse și despre momentele scurse ca nisipul în clepsidră.
Trecem dinspre poeziile în tonuri melancolice ale Simonei Popescu pentru ca să ajungem la poeziile altei autoare importante în literatura feminină, și anume Irina Nechit. Altă voce feminină la care, deși se repetă detaliile strict legate de trăsăturile poeziei moderniste, lirica este alta.
Irina Nechit este poetă și jurnalist postmodernist care scrie despre artă și diverse probleme culturale, în special pentru săptămânalul Literatura și Arta, precum și dramaturg, și traducător. Unul dintre puținii basarabeni care au trecut cu succes râul Prut (vest), Irina Nechit a fost adesea lăudată în reviste românești și în alte reviste literare. Irina Nechit (n. 1962, în Republica Moldova) este o voce unică și importantă în poezia basarabeană și a publicat recent prima sa antologie de autoare, Un om de succes și alte pierderi (Editura Prut Internațional, Kirch Nau, 2019) – o antologie care a reunit, într-un portret unitar, epocile succesive ale poetei Irina Nechit. Practicând poezia modernistă cu accent expresionist (și visător-suprareal), reluată de Blaga și Bacovia (uneori de Sorescu), Irina Nechit se remarcă prin expresivitate puternică, susținută de imagini poetice la fel de vii. Poeziile Irinei Nechit — în colecțiile inițial mai abstracte și simbolice, iar mai târziu, în colecțiile mature, biografice, personale, mai concrete — abordează aceleași teme sau arhetipale care definesc condiția umană — moartea din Imaginile străbate toată poezia ei, lăsând diferite urme pe fondul melancolic legat de tema trecerii timpului.
Poezia Irinei Nechit este – după cum spune titlul antologiei – o „pierdere” (în special pierderea părinților, a universului familiei, dar și „pierderea” care vine odată cu maturizarea și îmbătrânirea, în general), dar la fel de „Urme” – prin actul scrisului, prin gesturi poetice, urme biblice, timp (proustian), amintire, recuperarea celor dragi. Poezii care folosesc teme arhetipale (în principal apă și pământ; există o poezie intitulată Aer, apă, foc și pământ în volumul viitor obosit), poezie country-cosmică (cu imagini religioase cu biserici, îngeri, aripi; împreună cu frig și peisaj siberian, ierni etc.), poezia Irinei Necht este de natură modernistă, cu accente de expresionism și de suprarealism oniric, dar are și un stil biografic viu, pe lângă imagismul expresionist, o notă inedită.
Irina Nechit are o latură mult mai subtilă. Sentimentele sunt transmise mult mai fin, în timp ce în lirica Simonei Popescu sunt mult mai tranșante. Melancolia este prezentă însă nu la aceeași intensitate. În poeziile Irinei Nechit, elementele au nuanțe mai calde, respectiv ele nu sunt învăluite doar de dor și de dorința acerbă de a le retrăi. Acesta vorbește cu drag despre ele, le povestește și îi oferă cititorului o imagine de ansamblu. Poeziile Irinei Nechit nu sunt dedicate nimănui. În timp ce Simona Popescu dedică fiecare poem ori unei persoane, ori unui moment sau loc – element de bază în poetica ei ce are ca trăsătură imprevizibilul, nu este evident mereu de la început –, în poetica Irinei Nechit este mai mult un puzzle în care fiecare poem este o piesă, astfel citind fiecare poem îți poți creiona portretul literar al acesteia.
Așadar, ceea ce putem spune despre vocile feminine în poezie este că sunt mult mai sensibile. Fiecare detaliu este ușor descris și pare că este un puf ce are nevoie de o gingășie suplimentară. În tandem, consider că vocile feminine redau mult mai radical realitatea. Nu-i fură atrocitatea și mizeria pe care o aduce, însă nu îl scârbesc pe cititor. Vocile feminine în poezie îți oferă o frescă de imagini și ipostaze ale societății și ale vieții cu toate umbrele ei, atât bune, cât și rele. Vocile feminine au reușit să facă istorie atât în literatură, cât și în poezie, indiferent dacă reflectorul a fost îndreptat către ele sau nu, căci vocea feminină va fi mereu arma firavă ce taie cel mai crunt.
___________
Raluca-Maria CIUCANU este studentă în anul III la Facultatea de Litere din București
