Un roman fără limite

Senilitate, este unul dintre cele trei romane scrise de Italo Svevo care poate fi încadrat, atât acesta cât și celelalte două, O viață și Conștiința lui Zeno, în tipul de discurs psihologic și de analiză. Romanul, pe care l-am parcurs și urmează să vi-l prezint în câteva cuvinte a fost publicat în Italia, locul de origine al scriitorului, în anul 1898 și tradus în România, la editura Univers, București, 1971, de către Florian Potra și Ștefan Delureanu.

Având aproape două sute și ceva de pagini, cartea ne înfățișează povestea de iubire – aproape imposibilă dintre protagoniștii, Emilio Brentani și Angiolina. Ceea ce este semnificativ și de remarcat în acest roman de secol XX este faptul cum se realizează legătura\țesătura dintre structură şi conţinut. Încă din primele pagini putem spune clar și fără nicio ezitare, faptul că, romanul este scris la persoana a treia, fără nici o excepție. Ţin să punctez că atât prin situațiile prezentate de narator cât mai ales prin stilul la nivelul structurii discursului, ai spune că este un roman la persoana I. Așadar, atât prin conținutul cu tentă psihologică de o încărcătură subiectivă cât și prin limbaj, întregul roman se constituie ca o carte cu implicații psihologice și de introspecție.

Avem de a face cu tipul de narator omniscient care ne îndrumă, care ne ghidează și care, în același timp, ne invită în interiorul propriei conștiințe a personajului, Emilio Brentani. Odată cu ”vizita” noastră, (a cititorului) în spațiul conștiinței personajului axial pătrundem astfel și în sufletul acestuia. În acest sens, în conștiința sa putem vedea grijile cu care se confruntă personajul, însă din interior rezultă stări, sentimente, trăiri; vedem cum și de ce se manifestă personajul într-un anumit fel. Este interesantă această perspectivă potrivit căreia autorul-narator ne evidențiază viața personajului din interior către exterior și nu invers. De aceea și latura aceasta psihologică despre care aminteam ceva mai sus.

Care este funcția personajului? Naratorul ne dă răspunsul încă de la începutul romanului. Astfel, Emilio Brentani este un funcționar în domeniul economic și financiar, scriitor recunoscut doar la nivel local. Personajul a scris într-adevăr o carte care stă de mult timp în vitrina unei librării din localitate.

Un alt aspect pe care l-am remarcat pe parcursul lecturii acestui roman este despărțirea bruscă, chiar de la începutul romanului, a celor doi actanţi, Emilio și Angiolina.

Ceea ce trebuia să se întâmple undeva pe la sfârșitul cărții (aşa cum ne-au obişnuit majoritatea romanelor din prima şi a doua jumătate a secolului al XIX-lea), s-a petrecut tocmai de la început. Sigur că este o alegere a naratorului de a ne prezenta o atare perspectivă și bineînțeles de a ne surprinde. Curiozitatea s-a ivit încă de la început. Am fost interesat să văd ce se va întâmpla de acum încolo. Nu s-a ivit nimic important. Protagonistul a continuat să o viziteze pe femeie și să creadă că nu a fost nicio despărțire.

Intră în scenă alte personaje, alți factori care au observat foarte repede problema. Angiolina este bănuită de către ceilalți că ar fi fost împreună și cu alți bărbați. În final personajul se lasă bătut și se retrage la propriile preocupări uitând astfel de această brutală aventură. Angiolina îl ia pe Stefano ca prieten, iar surioara lui Emilio, Amalia, care are grijă de frățiorul ei își găsește la rândul ei un alt bărbat.

De fapt dacă ar fi să realizăm câteva conexiuni cu literatura română, în primul rând, l-aș asemăna pe Emilio Brentani cu George D. Ladima din romanul Patul lui Procust al lui Camil Petrescu. Argumentul pe care l-aș aduce este legat de starea în care se află Ladima după despărțirea de Emilia. Iată și o coincidență de nume proprii, Emilio/Emilia. Tot aici putem evidenţia o altă asemănare care poate fi vizibilă între Angiolina și Emilia. La nivelul comportamentului, ambele femei sunt pasive și indiferente la ceea ce se întâmplă în jurul lor, chiar dacă vorbim și de partenerul de viață.

Dominant în romanul lui Camil Petrescu este genul epistolar, iar în Senilitate de Italo Svevo dominant este parcursul insistent și psihologic al personajului Emilio. Pe de altă parte, titlul Senilitate reprezintă, în fapt, o calitate a lui Emilio Brentani pentru situațiile cu care se confruntă. Este, așadar, un senil, un intelectual care tratează cu calm situațiile de criză ivite.

În final, aș alege să identific și să pun în evidență câteva aspecte relevante. Astfel, într-un mod cu totul deosebit, se poate constata, la nivelul întregului discurs romanesc, discontinuitatea dintre conținut, unul caracteristic subiectiv, însă, aşa cum am remarcat, faptele, situațiile sunt prezentate într-o manieră obiectivă. De aceea, romanul fără limite nu face trimitere la aspectul etic sau moral din discursul omiletic contemporan, ci la modul cum este structurat. Este, adică, un roman fără limite din punctul de vedere al îmbinării, în cadrul discursului dintre cele două piese fundamentale, structură și conținut.

Senilitate de Italo Svevo, Editura Univers, 1971