Alex. Ștefănescu
Ca să scrii despre romanul Kinderland de Liliana Corobca, trebuie să-l citești de două ori. Prima dată te impresionează ca o poveste de viață și nu-l poți examina critic. Abia la a doua lectură reușești să te detașezi și începi să vezi cum e construit, cum sunt portretizate personajele etc. În centrul atenției autoarei se află trei copii dintr-un sat din Basarabia, rămași singuri după ce părinții lor au plecat să lucreze în străinătate. Cristina, în vârstă de numai 12 ani, trebuie să aibă grijă de frații ei mai mici, Dan, de 5-6 ani, și Marcel, de 3. Viața de familie se reconstituie în absența maturilor, într-un mod precar, înduioșător-ridicol, devine o parodie involuntară a vieții de familie.
Copiii se maturizează forțat, așa cum se înroșesc forțat cireșele verzi de pe o creangă ruptă de vânt. Cristina se poartă cu dârzenie, ca o văduvă care trebuie să lupte singură cu greutățile vieții pentru a-și crește copiii. Dan începe să aibă unele atribuții de bărbat, deși ori de câte ori e depășit de situație nu știe decât să plângă (și să spere că vine un matur să-l ajute). Marcel se simte (deja) în rivalitate cu Dan, care i se pare dominator.
Subiectul este de o noutate care ne atrage imediat atenția. Dar, dacă ne gândim bine, copiii nu intră totuși pentru prima dată în raza de interes a scriitorilor români. În perioada istorică în care nu exista încă fascinația răului (iar „timpul avea răbdare cu oamenii”), scriitorii aduceau în prim-plan copii fericiți, de la Nică a lui Ștefan a Petrei din Amintiri din copilărie și până la Olguța din romanul La Medeleni al lui Ionel Teodoreanu. După război și-au făcut apariția în literatură − în romanul Moromeții al lui Marin Preda, în romanul În absența stăpânilor al lui Nicolae Breban etc. − copiii neidealizați. Iar în vremea noastră, Calman, copilul crescut în canale și dornic să-și elibereze sora dintr-un orfelinat, personaj în romanul Cruciada copiilor al Florinei Ilis sau Lizoanca, prostituata de 11 ani care a umplut un întreg sat de sifilis, examinată ca un caz social de Doina Ruști în romanul non-fiction Lizoanca, fac parte dintr-o posibilă colecție de copii fără copilărie, care, iată, se completează acum cu Cristina din romanul Lilianei Corobca.
Autoarea o descrie pe Cristina într-un stil sobru și eficient, fără acea maimuțărire a naivității copiilor la care recurg alți autori când se referă la copii. De multe ori, o lasă pe ea însăși să povestească și să reflecteze asupra vieții. Când face trecerea de la persoana a treia la persoana întâi, ne oferă posibilitatea să vedem lumea satului și din perspectiva copilului:
„Veronica este o fată stricată, e doar cu trei ani mai mare decât mine, dar pare mult mai în vârstă, că are sâni mari, e înaltă și grasă. Nu are tată, mama ei lucrează în străinătate, dar nu-i prea trimite destui bani și nimeni nu are grijă de ea.”
Formula epică este de efect pentru că, din relatarea copilului, noi, cititorii, înțelegem mai mult decât înțelege copilul, intrăm într-un fel de complicitate cu autoarea și ne simțim flatați. Încântată de jocul ei narativ, Liliana Corobca îl lungește însă prea mult și de la un moment dat îl pierde pe cititor, care începe să se plictisească. Este același tip de exces de care suferă și cartea lui T. O. Bobe, Cum mi-am petrecut vacanța de vară, scrisă în întregime în stilul unei compuneri școlare. La primele pagini, suntem cuceriți de naivitatea atât de bine simulată de prozator, dar folosirea în continuare a mereu aceluiași stil ne obosește și începe să ni se pară o formă de manierism.
Era bine dacă Liliana Corobca îi încredința mai rar personajului-copil rolul de narator. Disproporția vine din faptul – explicat de ea însăși – că inițial proiectase romanul sub forma unor scrisori adresate de Cristina părinților ei aflați în străinătate. Apoi s-a răzgândit, dar nu a putut renunța în suficientă măsură la tehnica narativă pentru care optase la început.
Dacă totuși romanul sună a literatură bună, aceasta se explică printr-un sentimentalism răscolitor, fără nimic retoric. Ca în proza rusească, personajele au suflet. Cristina plănuiește să se răzbune cumplit pe un băiat care a bătut-o. Ia într-o lopată o balegă de vacă ca să o răstoarne în capul lui, peste gard, prinzând momentul când el se află acolo, dar…:
„A stat puțin cu lopata în aer, apoi s-a răzgândit. Când dușmanul e neputincios și neajutorat, ea iartă, nu lovește… E mult mai puternică dacă îl iartă. Foarte mândră și mulțumită că e o fată atât de corectă și de mărinimoasă, a luat lopata și a răsturnat-o sub un pom din grădină, să rodească mai bine cu un asemenea îngrășământ natural.”
Liliana Corobca (născută în 1975, în Basarabia), autoarea unui roman și mai puternic, Un an în Paradis, apărut în 2005, și a unor studii bine gândite și edificatoare despre cenzura din România comunistă, mai are încă multe de spus ca scriitoare.
Liliana Corobca, Kinderland, roman, București, Ed. Cartea Românească, 2013 (pe copertă, detaliu din Copil cu aureolă pe o pajiște înflorită de Egon Schiele), 184 pag.
(text apărut în „România literară” nr. 8/ 2015)
