Un destin de scriitoare uitată

Mărgărita Miller-Verghy (1865-1953)

Destinul scriitoricesc al Mărgăritei Miller-Verghy traversează două secole. Dacă luăm ca punct de reper debutul ei din 1883, el marchează începutul unei cariere literare lungi de mai bine de jumătate de secol și are loc într-o perioadă în care literatura feminină era la începuturi, iar ,,scriitoarea” era marginalizată, privită cu reticenţă, cu ironie şi uneori chiar cu sarcasm. Perioada de început de secol XX și cea dintre cele două războaie mondiale aduc o schimbare calitativă în receptarea literaturii feminine și în poziția pe care ,,scriitoarea” o deține în societate și în câmpul literar. După 1940, ea se impune definitiv în societate. Parcursul Mărgăritei Miller-Verghy urmăreşte această ,,evoluţie”, aşa cum ea însăşi o numea, în lucrarea sa Evoluţia scrisului feminin în România, a literaturii feminine. Personalitate cu deschideri către domenii foarte diferite, cu o inteligenţă precoce, cu o natură sensibilă, generoasă, cu un spirit într-o continuă căutare, Mărgărita Miller-Verghy îmbină în viața și opera ei calități ca aspiraţia continuă către un ideal de perfecţiune morală, militantismul pentru cauza femeii-scriitor, activismul social şi cultural, respectul pentru valorile perene ale educaței și culturii.

Prima perioadă a vieții. Anii de formare (1865-1919)

Mărgărita Miller-Verghy se naşte la Iaşi în 1865. Părinţii săi erau de origini diferite: Elena Verghy, născută la 1 aprilie 1839ⁱ prin mamă, se trăgea din Grecia, din Spartaⁱⁱ, iar tatăl, al doilea soţ al Elenei, Gheorghe Miller, profesor, numit ,,Monsieur Miller”ⁱⁱⁱ, era descendent al contelui polonez Milewski, refugiat în Moldova după revoluţia din 1775^iv. Viitoarea scriitoare avea astfel, încă de la naştere o dublă identitate, biculturală, şi dacă adăugăm şi faptul că primii ani ai copilăriei şi-i petrece la Geneva, într-un mediu multi-cultural, în care franceza va fi pentru ea prima limbă, obţinem portretul unei persoane ,,multi-lingve”, gata să acumuleze influenţe culturale foarte diverse.

După moartea soţului, survenită brusc, urmată curând de moartea Lucreției, sora Mărgăritei, Elena decide să plece împreună cu fiica ei în Franţa, pentru a se îngriji de sănătatea fragilă a fetei, dar şi pentru ca ea însăşi să poată studia la marile universităţi ale Occidentului. Ajunse la Paris, Elena începe să frecventeze cursurile Sorbonei, și este astfel printre primele femei din România care studiază în Franţa, iar pentru fetiţă este un moment important, căci aici se iveşte în ea o pasiune care va deveni de-a lungul vieţii un adevărat ,,viciu”: cea a lecturii. Învăţă să citească, într-un fel cu totul neobişnuit, fără niciun efort, la vârsta de trei ani, când mama îi aduce un joc cu mici dreptunghiuri pe care erau desenate literele mari de tipar. Începe astfel o perioadă de achiziţii intelectuale, sporite de lecturile tot mai multe şi mai diverse; Mărgărita dovedeşte o precocitate ieşită din comun  Totuşi, clima aspră a Parisului nu-i face bine, şi, deşi Elena e pasionată de cursurile ei la Sorbona, mama şi fiica părăsesc Parisul pentru o destinaţie meridională. Se opresc la Geneva, la Pensiunea Richardet, aflată pe strada Mont Blanc, la poalele masivului cu același nume, unde vor găsi un mediu poliglot şi o atmosferă foarte caldă, astfel că, pentru fetiţă, locul va deveni un al doilea cămin; ea va cunoaşte aici sensul internaţionalismului şi al umanitarismului care nu o vor părăsi toată viaţa. Era către sfârşitul anului 1872. Exilul voluntar va dura opt ani.

O epidemie de scarlatină izbucneşte, şi Mărgărita este dusă din nou (în primii ani ai vieții, fusese dată în pension, împreună cu sora ei, la Notre Dame de Sion din Iaşi) la o mânăstire, aflată în împrejurimile Genevei, la Carouge. Aici, fetița cunoaşte frumuseţea şi liniştea vieţii monahale, participă cu o fervoare aproape de neînchipuit pentru un copil, la viaţa monastică, se umple de atmosfera de o frumuseţe absolută a locului, în care natura era foarte prezentă, află despre viaţa sfinţilor de la o călugăriţă oarbă, şi ia totul atât de în serios, încât este surprinsă de mamă înfigându-şi crenguţe de măceş în mâini, pentru că voia să semene cu ,,blândul Iisus”. Capătă astfel gustul suferinţei, un mod de viaţă care îi va deveni o a doua natură de-a lungul existenţei. Mama nu avea însă aceleaşi gusturi şi, speriată de urmele spinilor, o retrage de la Carouge. Episodul o va marca pe viitoarea scriitoare, ea va rămâne toată viața cu nostalgia acelui spaţiu de o puritate şi o pace absolută.

Viaţa liniştită de la Pensiunea Richardet se curmă însă : într-o zi, mama află că fratele căruia îi încredinţase averea, în ţară, pierduse totul. Mărgărita are nouă ani şi este obligată să revină în România fără să ştie deloc română, citind însă clasicii greci şi latini, şi având un spirit european pe care şi-l construise în contact cu atmosfera cosmopolită de la pensiunea Richardet. O primă etapă, cea a primelor achiziţii intelectuale, lua sfârşit. Climatul în care trăise va lăsa urme de neşters în personalitatea sa: atmosfera mănăstirii, înclinaţia pentru asceză, pentru mortificare, viaţa de recluziune în cămăruţa cu cărţi pe de o parte, iar pe de alta, viaţa socială, multiculturalismul de la Pensiunea Richardet vor rămâne constantele vieţii ei, între care va pendula continuu.

În noiembrie 1873, Elena Miller-Verghy se întoarce împrună cu fiica în România. Inteligentă, creativă, hotărâtă să nu se lase impresionată de dezastrul financiar, ea împrumută bani de la cumnatul ei, Alexandru Lupașcu, îmchiriază o casă mare cu curte şi deschide, la 23 aprilie 1874, un pension pentru fete : ,,Institutul Nou de Domnişoare”^v. Pensionul devine unul din primele licee pentru fete, cu programe asemănătoare şi, uneori chiar depăşindu-le pe cele ale băieţilor. Şcoala se impune curînd în peisajul educațional al vremii, atât prin metodele novatoare, cât și prin prezența profesoarelor native pentru limbile străine. Cinci ani mai târziu, în sesiunea din septembrie 1879, liceul va da prima promoție de fete cu bacalaureat din București.

Înzestrată cu un dinamism extrordinar, Elena Miller-Verghy îşi împarte viaţa între educaţia fiicei sale, pensionul şi viaţa culturală pe care o întreţinea în salonul ei, situat pe strada Primăverii nr. 26, unde îşi creează un cerc intelectual frecventat de profesorii pensionului, mulți dintre ei personalităţi ale culturii române: Anghel Demetriescu, Constantin Istrati, chimist foarte cunoscut în străinatate, Grigore Ştefănescu, geolog, Friederic Damé, Spiru Haret, Ştefan-Patan Sihleanu, supranumit Pico de la Mirandola, viitorii scriitori Barbu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Alexandru Vlahuţă. Tinerii care frecventau salonul erau foarte cultivaţi, se interpreta muzică bună, Mărgărita, ca şi verişoarele ei, Henrietta şi Marya erau elevele lui Eduard Wachmann, profesorul de pian cel mai apreciat la vremea aceea la Bucureşti. Mărgărita se formează astfel într-o ambianţă literară şi culturală, în care gustul estetic primează, o atmosferă care egalează mediul multicultural de la Geneva.

În străinătate, Mărgărita vorbise numai franceză, însă în momentul întoarcerii în ţară, învaţă limba română şi îşi continuă studiile la pensionul înfiinţat de mama sa. În 1875 este elevă în Clasa I a Cursului Normal, și are, așa cum o atestă buletinul trimestrial, numai note de 10, cu excepția caligrafiei, obiect la care are 8. Materiile pe care le studiază sunt: română, franceză, germană, italiană, latină, greacă, fizică, științele naturii, matematică. geografie, istorie, religie, caligrafie, desen, lucru manual. Comstrângerile de toate felurile nu erau foarte plăcute Mărgăritei, așa cum mărturisește în romanul autobiografic Blandina, aceste interminabile zile de studiu i se păreau un tunel lung în care intra dimineața și mai ieșea seara, era ca o pasăre în colivie, mai ales pentru că se simțea privată de libertatea de a citi ce își dorea și chiar de a scrie. Lipsa unui spațiu propriu, a unei camere personale, o determină să scrie pe ascuns. Uneori le povestește colegelor de clasă romanele pe care le scrie, pretinzând că sunt fragmente dintr-un autor englez. Începe să aibă, încă de atunci, gustul rafinat și delicat al anonimatului, pe care îl va păstra toată viața, nesemnându-și articolele, sau semnând de multe ori cu pseudonime.

Începuturile literare (1879-1920)

Vocația scrisului apare foarte devreme în existenţa Mărgăritei Miller-Verghy. Mediul intelectual în care trăia, contactul cu viitorii scriitori Barbu Delavrancea, Duiliu Zamfirescu, Alexandru Vlahuță îi facilitează accesul la cultură, apoi tot ceea ce acumulează ca lectură: literatură, filosofie, vieți de sfinți, albume de artă vor intra în substanța cărților ei. Primul document care atestă preocupările literare ale adolescentei Mărgărita este jurnalul de la paisprezece ani.^vi Intenția lui declarată era aceea de a-i servi viitoarei scriitoare mai târziu : „Scriu acest jurnal pentru a putea vedea, când voi crește, ce gândeam când eram mică.”^vii El relatează evenimentele, mai degrabă interioare, care au loc în decursul câtorva luni, din martie până în august 1879, perioadă în care Mărgărita este elevă și trăiește alături de fetele de la pension bucuriile și dezamăgirile vieții în comun, nu are o cameră a ei și este nevoită să se ascundă pentru a scrie, dar le are alături zi de zi pe prietenele ei Viorica și Zoe, și pe verișoara ei, Marya. În jurnal apare menționat faptul că avea un caiet secret în care scria (nu știm dacă acesta, sau un altul), și tot aici apare și prima poezie, de care nu este însă deloc mulțumită.

Una dintre primele încercări literare este aceea de a scrie împreună cu verișoara ei, Marya, un roman în felul fraților Goncourt care reprezentau penru cele două fete modelul prieteniei perfecte. Pasionate de Frații Zemganno, cele două verișoare își dau chiar numele lor: Gianni și Nello. Totuși proiectul de a scrie împreună va eșua, căci Marya termină liceul și își începe cariera de profesoară. Ea nu va deveni scriitoare, așa cum ar fi vrut Mărgărita, ci profesoară de matematică și mai târziu directoare de liceu. Visul de a scrie împreună rămâne un vis utopic care nu se va materializa niciodată.

Debutul viitoarei scriitoare va avea loc în 1883 când publică nuvela Paul, apărută în ziarul Națiunea, sub pseudonimul Marmil^viii. Mărgărita scrie nuvela pentru a răspunde unei provocări lansate de mama ei, în momentul în care prietenul lor, Duiliu Zamfirescu, publică o nuvelă. Cum cele două verișoare Marya et Mărgărita se lansaseră într-o diatribă împotriva unei opere pe care o considerau nedemnă de talentul scriitorului, Elena le propune să scrie ele însele pentru a se convinge că nu este atât de ușor să scrii, chiar și o nuvelă. Așa apare nuvela Paul, povestea romantică a unui pictor îndrăgostit de arta lui, un căutător al perfecțiunii. Nuvela este publicată în câyeva numere succesive ale ziarului Națiunea.

După bacalaureatul obţinut la Şcoala Normală Azilul Elena Doamna, viitoarea scriitoare pleacă la Geneva, unde îşi va continua studiile, încununate cu o diplomă de licenţă în Științe Sociale, obținută în 1895. Optează pentru această specializare, cu toate că i-ar fi fost mult mau ușor să continue studiul limbilor străine, dar ia totul ca pe o provocare. În Blandina, autoarea oferă o explicație pentru alegerea ei: era vorba de gustul, ciudat pentru unii, de a-și asuma o anume formă de suferință, eroismul ei care era aproape o religie. ,,Deşi a studia Literele ar fi fost întru totul pe placul ei, ea rezistă tentației de a urma numai cursuri care să fie o plăcere de fiecare moment. O viață compusă doar din momente plăcute i se părea lipsită de orice noblețe și nedemnă de ea.”^ix Unul din dascălii de care s-a apropiat și cu care a continuat legătura prin corespondență și după întoarcerea în România a fost profesorului de psihologie Théodore Flournoy. Acesta a încurajat-o să scrie și să își dedice viața unor scopuri nobile. Convinsă că misiunea unui om de litere este aceea de a face cunoscută în străinătate cultura naţională, ea realizează prima tălmăcire în franceză a versurilor celui care avea să devină în curând poetul naţional, Mihai Eminescu. Traducerea este urmată curând de o alta: România pitorească, opera lui Alexandru Vlăhuţă (La Roumanie pittoresque).

După întoarcerea în România, Mărgărita devine la rândul ei profesoară^x la Internatul Secundar nr 2. (1897-1898), iar mai apoi directoare a Secției Normale a Azilulului Elena Doamna^xi. În această calitate, ea folosește metode de învăţare şi de educaţie moderne pentru acea vreme şi se interesează de soarta elevelor care proveneau din medii defavorizate. Îmbinând activitatea didactică cu pasiunea pentru literatură, Mărgărita concepe un manual destinat învăţării limbii franceze: Manual pentru învăţământul limbei franceze întocmit de Mărgărita Miller-Verghy (Tipografia Curţii Regale, Bucureşti, 1900), iar mai apoi o altă lucrare cu conţinut didactic: Organizarea lucrărilor practice în Școala Normală din Azilul Elena Doamna (Bucureşti, 1907), o carte pentru tineri, scrisă pentru a participa la concursul Alina Ştirbey care i-a adus Premiul Academiei: Copiii lui Răzvan, Carte de lectură pentru şcoalele secundare (Bucureşti, 1912). Preocupată de promovarea culturii naționale, ea publică, în 1911, la Editura Göbl, Izvoade strămoşeşti culese de Mărgărita Miller-Verghy, un album de artă cu totul original la acea vreme, primul studiu documentat despre arta populară românească, conținând, în afara textului propriu-zis, şaizeci de pagini cu reproduceri de motive decorative. La scurt timp apare și versiunea în franceză, Motifs anciens de décorations roumaines (Vechi motive decorative româneşti). Cartea va fi recompensată cu premiul Academiei Române în 1911, în urma raportului semnat de Nicolae Iorga.

Adevaratul debut literar al scriitoarei are loc în 1919 cu romanul Théano, semnat cu pseudonimul Dionis^xii pentru ediţia românească şi publicat doi ani mai târziu în franceză, la Editura Bernard Grasset.^xiii În Franţa, romanul se bucură de o primire favorabilă din partea criticului Charles du Bos (Nouvelle Revue Française)^xiv. Cartea este o bijuterie de proză poetică, un ,,roman de o gingășie de sentimente cum numai o femeie poate scrie, roman de iubire și moarte, pe care îl citești cu inima strânsă de presimțirea infinituluiˮ^xv, afirma, în 1935, Erastia Peretz.

În perioada Primului Război Mondial, Azilul Elena Doamna se transformă în spital de campanie, iar Mărgărita Miller-Verghy, alături de mamă, se dăruiesc cu trup și suflet muncii de infirmiere, o activitate care presupunea aprovizionarea cu hrană și materiale sanitare, asigurarea supraviețuirii răniților. După capitulare, spitalul intră sub autoritatea germanilor. Relațiile cu ei sunt însă bune, faptul că cele două femei vorbesc germana este un atu. Imediat după sfârșitul războiului, în 1918, împreună cu alte doamne din protipendada bucureșteană, Mărgărita creează un cămin pentru orfani de război. Acțiunea aceasta, menită să unească spiritul său practic pe care îl exersează tot mai mult, cu vocația carității va continua, de data aceasta pe plan artistic, prin înființarea unei instituții numite Maison d’Art.

Între cele două războie mondiale. Maturitatea artistică

În 1919, războiul s-a sfârșit, sfâșiind sufletele și împărțind oamenii în două tabere: cei care au fost de partea germanilor și cei care au fost de partea aliaților. Mărgărita și mama ei, sub influența Zoei și a lui Virgil Arion, au avut o atitudine pro-germană. Azilul Elena Doamna, transformat în spital de campanie și ocupat de germani în timpul războiului, a fost pentru cele două femei singurul adăpost și locul în care au fost nevoite să conviețuiască cu aceștia. Familia Delavrancea însă, în frunte cu Barbu Delavrancea, a fost de cealaltă parte a baricadei. În 1920, Cella Delavrancea, tulburată de moartea tatălui său, refugiat la Iași în timpul războiului, găsea nedreaptă această atitudine, considerând că „în timp ce tata murea pentru că nemții infestau și pângăreau pământul românesc, voi sperați – Virgil, Zoe și cu tine – că ei vor fi învingătorii la noi și în Franța.”^xvi

Consecința cea mai neplăcută a acestei „colaborări” cu germanii a fost aceea că, imediat după terminarea războiului, Mărgărita va fi concediată din postul de directoare a Azilului Elena Doamna. Mama și fiica sunt acum fără adăpost și fără ocupație. Din nou spiritul inventiv, de data aceasta al fiicei, o determină pe aceasta să creeze o instituție numită Maison d’Art (Casa Artei), destinată expozițiilor și serilor culturale. Casa închiriată, situată la numărul 3, pe strada Clemenceau, aproape de Ateneul Român, a fost la început o soluție de viață pentru cele două femei care nu mai aveau un acoperiș pentru a trăi, însă curând, Mărgărita este nevoită să gândească și mijloace pentru a câștiga bani. Cu răbdare și energie, ea se ocupă de acest proiect destinat să servească cultura, artiștii și studenții săraci, dar care reprezenta, pentru ea şi mamă, și o manieră de a supraviețui financiar. Activismul său, pe care începuse să-l exerseze în postura de directoare a Azilului, ia o formă nouă, devine social și cultural. Casa va adăposti expoziții de tablouri, de covoare, de mobilă și de broderii românești, aflate și la vânzare, o sală de lectură cu tee-room, rezervată membrilor cercului, tot aici se vor organiza întâlniri artistice, muzicale și literare.

Nu cunoaștem încă cu precizie data accidentului care a bulversat existența Mărgăritei și care i-a împărțit viața în două etape distincte. În cea mai mare parte a biografiilor, anul menționat este 1924, dar corespondența atestă faptul că în 1924 ea se reîntorcea în țară după o perioadă de doi ani de spitalizare, deci accidentul trebuie să fi avut loc cu cel puțin doi ani înainte. Întâmplarea nefericită în urma căreia va rămâne aproape fără vedere are loc la Paris, unde Mărgărita era în vizită la nepoata ei, Cella Delavrancea. Taxiul în care se afla este lovit cu putere de un camion care venea din spate. Șocul este atât de puternic încât provoacă dezlipirea retinei ochilor. Singurul medic care îndrăznea să opereze astfel de cazuri pe vremea aceea era doctorul Sourdille din Nantes. Cella este cea care ia legătura cu el și se ocupă de toate detaliile legate de operație, chiar și de cele financiare. La clinica din Nantes, Margareta va suporta o operaţie ce îi va aduce, se pare, doi ani de imobilizare, ani în care a fost obligată să rămână total nemișcată, cu benzi negre acoperindu-i ochii. Operația o va ajuta să-și recuperează zece la sută din vederea normală.

Vindecarea, deși incompletă, o readuce pe Mărgărita în țară. Verișoarele, nepoatele, toată lumea se bucură. Marya Delavrancea îi scrie o scrisoare emoționantă în care vorbește despre lunga şedere pe care verișoara ei a petrecut-o „în infern” și își exprimă afecțiunea: „Ce bucurie să știu că ai revenit acasă, și în plus vindecată și vitează. Ca în timpurile mitologice, a trebuit să faci o ședere lungă și dureroasă în ținuturile neexplorate de simplii muritori [în Infern], ca să cunoşti marea durere și să treci prin momente tragice. Din fericire, speranța și curajul tău te-au susținut și nu ai ajuns la marginea prăpastiei.”^xvii 

În ciuda pierderii vederii, perioada dintre cele două războaie mondiale a fost pentru Mărgărita Miller-Verghy extrem de prolifică, o perioadă în care scriitoarea, militanta pentru creația feminină, jurnalista se dezvoltă în paralel, exprimându-și aceste multiple voci ale personalității sale, unind vocea scrisului autobiografic, cu cea implicată în realitatea literară și culturală a vremii, cu vocația militantismului. În 1925, revenită de curând din Franța după operația la ochi, ea este în primele rânduri ale luptei pentru cauza ,,scriitoarelor”. Pe 19 februarie 1925 femeile-scriitor din România creează Societatea Scriitoarelor din România, care are ca obiectiv să ia cu asalt citadela literară în care ,,scriitorii” domnesc și să facă cunoscută această nouă realitate care este pe cale să se impună: existența ,,scriitoarei”. În 1926, Mărgărita Miller-Verghy îndeplinește funcția de vice-președinte a comitetului de redacție, gata să pună la dispoziția redacției un salon din Maison d’Art și să publice regulat în Revista scriitoarei, organul de presă al societății. Revista are meritul de a fi creat în jurul ei o atmosferă de efervescență și va servi drept rampă de lansare pentru multe scriitoare: Hortensia Papadat-Bengescu, Claudia Millian, Ticu Archip, Agatha Grigorescu, Alice Gabrielescu, Sanda Movilă, Maria Cunţan. Ea are şi meritul de a impune o literatură care era considerată încă în mare măsură marginală. În 1929 totuși, scriitoarele fac pace cu scriitorii și revista își schimbă numele în Revista scriitoarelor şi scriitorilor români. Noul comitet de redacție este compus atât din scriitoare, dar și din scriitori. Mărgărita Miller-Verghy a rămas până la sfârșit în comitetul director al revistei și a publicat aici cu consecvență până în 1943, data încetării existenței ei.

Activitatea de militantă pentru cauza literaturii feminine a Mărgăritei Miller-Verghy se continuă printr-o lucrare originală pentru epoca aceea, care nu a fost continuată și îmbogățită nici în zilele noastre. Este vorba de antologia de creație literară feminină Evoluţia scrisului feminin în România realizată în colaborare cu Ecaterina Săndulescu și publicată în 1935, cu o prefață de Eugen Lovinescu. Ediția reunește medalioane biobibliografice pentru 34 de femei-autor și rămâne un reper pentru literatura feminină dintre cele două războaie. Cum materialul depășește totuși posibilitățile de publicare, intenția autoarelor este de a continua cu un al doilea volum conținând biografii, studii critice și fragmente literare ale altor scriitoare, care nu și-au găsit locul în acest prim volum. Din cauza dificultăților financiare, se pare, volumul nu a mai apărut.

Antologia se distinge printr-o bună clasare a materialului : autoarele care au scris în limbi străine, cele mai multe în franceză (Iulia Hașdeu, Martha Bibescu, Elena Văcărescu, Dora d’Istria, Anne de Noailles), precursoarele – scriitoare complet ignorate care s-au afirmat la sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului al XX-lea (Elena Hartulari, Matilda Cugler-Poni, Maria Mavrodin, Sofia Nădejde, Adela Xenopol, Constanța Hodoș, etc) și prozatoarele și poetele interbelice mai cunoscute (Elena Farago, Alice Călugăru, Otilia Cazimir, Henriette-Yvonne Stahl, Agatha Grigorescu-Bacovia, etc). Antologia rămâne foarte importantă pentru informațiile pe care le conține și care constituie, uneori, o sursă unică pentru istoria literară. Cu toate acestea, ea rămâne astăzi o raritate bibliofilă.

Perioada dintre cele două războaie este cea mai fecundă a publicisticii Mărgăritei Mille-Verghy: ea scrie în reviste și ziare, unele francofone, ca L’Indépendance roumaine, Le Moment, La Roumanie, Timpul, Timpul femeii, Viaţa Românească, Revista scriitoarei, Revista scriitoarelor şi scriitorilor români. Aceste articole, deloc cercetate până în prezent, care nu sunt prezente în bibliografiile existente, se constituie într-un tablou al vieții artistice, culturale, intelectuale interbelice. Cele publicate în Revista scriitoarei/Revista scriitoarelor și scriitorilor români, sunt consacrate în special actualității literare, ele sunt un fel de jurnal al cărţilor citite, majoritatea din literatura română. Tot aici Mărgărita Miller-Verghy își publică cea mai mare parte a nuvelelor : Dușmanul durerii (1929), Fațada (1931), Dragoste (1932), Umbre pe ecran, nuvelă în ritm de film (1933), dar și fragmente din romanele Prințesa în crinolină, roman-film (1930), Ave Lux (1932), fragmente din Cealaltă lumină, sau din Blandina. Între 1935-1936, Mărgărita Miller-Verghy are în ziarul francofon Le Moment o rubrică cu titlul Lettres à Marinette, în care publică așa-zise scrisori adresate fostei sale ,,lectrițe” de la Nantes, dar în realitate creionează un ,,portret” al Bucureştiului cultural interbelic. Activitatea publicistică rămâne o parte importantă a parcursului intelectual al scriitoarei, până în prezent deloc explorată.

Tot în 1935, scriitoarea publică volumul de nuvele Umbre pe ecran, singurul de acest gen apărut în timpul vieții, care reunește multe din nuvelele apărute anterior. Se reamarcă precizia stilului, fina analiză psihologică, arta portretelui, și faptul că, asemenea contemporanei sale, Hortensia Papadat-Bengescu, autoarea a făcut trecerea de la proza poetică, caracteristică perioadei de început, către proza de analiză psihologică. Volumul este precedat de un preambul în care scriitoarea se adresează citititorilor săi și oferă mai multe definiții ale cărții : ,,O carte nu e numai un mănunchi de file șubrede înnegrite, cu mici semne ursite să se șteargă, ci cuprinde într-însa, nebănuit chiar de autor, cine știe ce ultra rază de gândire din a cărei căldură va încolți cândva, o mică rază de reculegere pentru cine știe ce pribeag pe drumul vieții.”^xviii Deși nu au fost scrise cu scopul de a constitui un tot, nuvelele au o temă comună: dorința de înălțare morală, și pot avea, fiecare, ,,un subtitlu ca: iertare, renunțare, ispășire, înfrățire, datorie, jertfă”.^xix

Mărgărita Miller-Verghy nu a fost numai traducătoare, scriitoare, animatoare de proiecte culturale, jurnalistă, folcloristă, directoare de școală și de spital de război, autoare de cărți cu conținut didactic și de literatură pentru copii, ea a avut și un spirit inventiv, pe care și l-a exersat în domenii extrem de diverse. În 1922-1923, are ideea de a realiza un film. Era încă epoca de început a filmelor și creația sa ar fi fost printre primele de acest gen din România. Se numea Fantomele trecutului. Ca urmare a cererii adresate Ministerului de Interne, ea primește aprobarea: Nu știm dacă a realizat până la urmă acest proiect, este însă foarte probabil să fi renunțat din cauza accidentului. O altă idee, care se pare că s-a concretizat, este cea legată de realizarea unei stațiuni de helioterapie pe bulevardul Kisseleff, cartierul care era la vremea respectivă cel mai elegant din București. Proiectul consta în crearea unui spațiu cu nisip, pe care să se instaleze scaune, mese, dușuri, spațiu care să devină un fel de plajă pentru cei doritori de aer şi lumină, sau pentru bolnavii care aveau nevoie de expunere la soare pentru diverse maladii.

Tot în perioada dintre cele două războaie mondiale, Mărgărita Miller-Verghy are o intensă activitate dramatică : în 1937 se joacă, pe scena Teatrului Naţional bucureștean, piesa Prinţul cu două chipuri, o adaptare după basmul scris de Eufrosina Palla, în 1938, la Cluj este reprezentată piesa Garden-Party, iar în anul următor piesa După bal. În aceeaşi perioadă, autoarea colaborează cu radioul, unde se difuzează piesa Derbyul. Colaborarea cu radioul nu se va întrerupe nici în timpul războiului: aici se vor difuza, în 1943, piesele Romancio, Gura lumii şi biografiile romanţate Frédéric Chopin şi Piotr Ilici Ceaicovski.

Deși își recapătase doar o parte din vedere, Mărgărita Miller-Verghy își continuă și activitatea prodigioasă de traducător. Tălmăcește în română multe din romanele Mariei, regina României, ca și Povestea vieții mele, opera de memorii a acesteia, piese semnate de Shakespeare, poezii și romane de Robert Browning, Elisabeth Barett Browning, Edgar Wallace, Ursula Parott, George Meredith.

Ultimii ani. Ani de recluziune (1944-1953)

Mărgărita Miller-Verghy s-a confruntat, încă din copilărie, cu problema lipsei locuinței. Și-a început viața la Geneva, la Pensiunea Richardet. Întoarsă în țară, în perioada în care locuia cu mama, la pensionul acesteia, suferea de lipsa unei camere personale. Cât a fost directoare la Azilul Elena Doamna a avut locuința asigurată, ca și în perioada în care a condus Maison d’Art, dar ambele etape au fost pasagere. Nu a avut, practic, niciodaă, un cămin adevărat. Și-a continuat viața rătăcitoare până la sfârșitul viețiii. Începând cu 11 martie 1931, scriitoarea se mută la Azilul de bătrâni „Mitropolitul Ghenadie”, situat la nmărul 78 pe strada Labirint^xx, loc în care își va petrece ultimii ani, în condiții extrem de modeste.^xxi

Sunt ani în care scriitoarea se simte umilită, ostracizată, dar pe care îi trăiește totuși cu demnitatea și eroismul pe care le-a avut întreaga viață. În izolare forțată, ea resimte nevoia de securitate socială și încearcă, prin numeroase cereri adresate autorităților comuniste, să își asigure dreptul la un trai decent. Astfel, în 1941, primește calitatea de membru activ al Societății Scriitorilor Români^xxii, calitate care îi dădea dreptul de a avea o pensie și de a locui în cămăruța de la azilul Ghenadie. Documentele aflate în arhivele BAR atestă faptul că se zbătea în-o situație precară. Astfel, o adeverință emisă la 7 august 1949 de Uniunea Scriitorilor Români atestă faptul că poate continua să locuiască la Azilul Ghenadie. O alta, eliberată tot de Uniunea Scriitorilor, într-un limbaj tipic comunist, atestă faptul că are dreptul la o a doua cameră, în afara celei în care locuia, destinată secretarei.

În perioada imediat următoare instaurării regimului comunist, Mărgărita Miller-Verghy publică două romane, foarte diferite ca tematică. Primul, apărut în 1944, scris în franceză, ca toate celelalte romane și tradus ulterior în română, este autobiografic și descrie experiența tragică a pierderii vederii, celălalt, apărut în 1947, este un roman polițist. Primul, intitulat Cealaltă lumină (L’autre lumière) este romanul maturității artistice a Mărgăritei Miller-Verghy; în momentul apariției sale scriitoarea avea 79 de ani. El trece aproape neobservat de critică, o singură cronică semnată de Marcel Chirnoagă, apărută în revista Universul literar pare să îl remarce. Cronica pune în evidență calitățile romanului, în primul rând aceea de document veridic al unei stări de suferință fizică care duce către pacea sufletului. În ciuda lipsei de recunoaștere a criticii, romanul primește în 1945 premiul ,,General Constantin și Maria Burghele” al Academiei, în valoare de 4000 lei, ca urmare a raportului redactat de Mihail Sadoveanu, susținut în ședința din 3 iunie 1945, care remarcă frumusețea stilului, fina analiza psihologică și preocupările înalt morale și spirituale ale autoarei

De o cu totul altă factură este Prințesa în crinolină, un roman polițist. Interesul către un astfel de gen pare să-l fi dobândit scriitoarea în perioada de imobilitate petrecută la spitalul din Nantes, când ,,lectrița” ei, Marinette, îi citea astfel de romane. Prințesa în crinolină este scris conform convențiilor acestui gen. Romanul se citește pe nerăsuflate, scriitoarea posedă arta dozajului, amatorii de policier-uri pot aprecia efectele de suspens. Nu descoperim însă în el temele favorite ale prozei, nici caracterul autobiografic, ceea ce face ca romanul să rămână singular în contextul creaţiei autoarei.

***

Mărgărita Miller-Verghy rămâne totuși o scriitoare marginală, deși destinul ei, pe care am încercat să îl schițăm aici a fost unul pus în slujba valorilor umaniste, iar contribuţia sa la cultura română este deosebit de importantă. În afara muncii literare propriu-zise în calitate de scriitoare şi de critic literar şi eseist, traducerile realizate într-o epocă de început a literaturii, articolele de revistă, meritele în domeniul învăţământului sunt numai câteva dintre liniile de forță ale persoanalității ei creatoare. Mărgărita Miller-Verghy este şi mai puţin cunoscută în calitate de scriitoare francofonă. Ea rămâne o prezenţă literară extrem de discretă, opinia ei era că: „omul scrie numai pentru a servi o idee și de la scris nu trebuie să aștepte nimic pentru sine, nici glorie, nici baniˮ^xxiii. A dus o viaţă de sacerdoțiu şi a avut parte de un destin nefericit, pe care şi l-a asumat însă cu demnitate şi curaj. A lăsat în literatura română o urmă fragilă precum ea însăşi.

(sursa foto cover: https://ro.wikipedia.org/wiki/M%C4%83rg%C4%83rita_Miller-Verghy)