Textul-curcubeu

Mărturisesc că nu auzisem decât vag de Matila Ghyka. Știam ceva de originea domnească și de strălucitoarea lui carieră diplomatică ”în afară”, dar cam atât. Acum, după ce i-am citit memoriile, am constatat că ar fi trebuit să știu mai multe, cu atât mai mult cu cât pretind că mă interesează imaginarul marin autohton. Căci Matila Ghika a fost, la bază, ofițer de marină, format în Franța la o școală navală prestigioasă (cea din Brest, pe malul Atlanticului, absolvită în 1899, după ce făcuse liceul în Paris), într-o vreme când, în foarte tânăra marină română, abia funcționa o școală militară care amesteca pregătirea navală cu artileria și geniul. Și, peste asta, o parte a relatărilor sale se referă la călătorii pe mare, la stagii pe fregate și vase de război, la operațiuni navale (pe Dunăre și Marea Neagră, în Primul Război Mondial), la care descendentul familiei boierești a ghikuleștilor moldoveni (s-a născut la Iași, în 1881, a copilărit pe moșiile familiei Balș, și a murit în 1965, la Londra, după o viață lungă și plină) a participat ca ofițer cu înalte atribuții militare.

Curcubeie (Polirom, 2015) reeditează amintirile lui Matila Ghika, publicate prima oară în franceză, în două volume, în 1956, apoi, într-o ediție scurtă, în engleză, în 1961, și în sfârșit, prima oară în română, în 2003. Consistent, ramificat și scris pentru un public străin (de unde scurtele incursiuni istorice românești, prea puțin cunoscute unor occidentali care poate nici nu auziseră de România), textul lui Ghika desfășoară, în primul rând, devenirea celui care a întruchipat atât de multe ipostaze ale unui veac. Biografia autorului dă substanța principală a volumului și ea n-a fost deloc una banală. De la peisajele ieșene de la finalul veacului XIX, cu instantanee rurale și urbane, cu figuri pitorești, decoruri vintage și evenimente specifice, trecem, pe tot parcursul relatărilor, printr-o hartă uriașă, care cuprinde spațiul imens în care urmașul unei familii atât de renumite s-a mișcat, în adolescență și tinerețe. Din Munchen și Paris la Brest, apoi, ca ofițer de marină, prin Madeira, Canare, Senegal, Antile, Azore, cu rare întoarceri acasă, la Dumbrăveni. Fiecare loc are oamenii și întâmplările lui, iar autorul reușește să le stoarcă farmecul exotic în memorabile evocări. După intrarea în marina română, Matila Ghika primește o mulțime de însărcinări militare și politice, pe măsura specializării și deschiderilor sale intelectuale. E ofițer naval, profesor de electrotehnică (absolvise și politehnica franceză), ofițer de ordonanță al iahtului regal, ofițer pe crucișătorul Elisabeta, membru al celor mai înalte cercuri civile, politice și militare, funcționar important în Statul Major și în Ministerul de Război. Rolul său a fost unul deloc neglijabil, în luptele de pe Dunăre și Marea Neagră, în Primul Război, alături de marina rusă, dacă ne gândim la consecințele anumitor decizii, la întâlnirea cu amiralul Kolceak și la bombardarea rezervoarelor de petrol din Dobrogea, care nu trebuiau să cadă în mâinile inamicului. Călătorim, iarăși, în Bucovina, în Transilvania, în Rusia, în Persia (trimis de generalul Lahovary ca membru într-o echipă diplomatică condusă de George Bibescu, pentru a-i înmâna Șahului o decorație), în Londra (trimis să aducă niște vedete torpiloare construite în șantierele britanice, dar și ca atașat militar), Berlin, Bruxelles, New York, Chicago, în orașe din Canada, Japonia, Singapore, Egipt, America de Sud, Italia, Spania. Neobositul beneficiar a tot felul de invitații și învestiri oficiale pare a nu se putea opri nici din itinerarii, nici din obsesia perfecționării personale. Face și dreptul (tot în Franța), e pasionat de filosofie, arte plastice, arhitectură și matematică, stă în preajma salonului Marucăi Cantacuzino, a lui Proust, a lui Gustave Le Bon, Salvador Dalí, Paul Valéry și a altora, e cunoscut și apreciat de protipendada europeană și autohtonă, vizitează muzee, colecționează obiecte de artă, scrie remarcabile cărți ce-i reunesc obsesiile intelectuale (”numărul de aur”, gândirea filosofică antică, geometria arhitecturii medievale), predă estetică și istoria artei, în SUA. După Al Doilea Război, pe care-l privise și-l comentase de la distanță (sunt câteva interesante detalieri asupra lumii politice românești din interbelic), deoarece nu aderase nici la simpatiile românești progermane, nici la orientarea stalinistă a întregii Europe estice, Matila Ghika rămâne în Occident, în spațiul britanic (Irlanda), după încheierea periplului didactic american. Căsătorit cu o englezoaică, având deja doi copii (băiatul – ofițer britanic decorat în război), îl găsim, în finalul textului său, purtat de nostalgiile unei Românii libere și rafinate, așa cum o prinsese, în tinerețe, și de îndatoririle civile obișnuite, cerute de statutul de familist, de aristocrat, de ofițer și de ambasador al fostei sale patrii.

Despre ineditul multora dintre întâmplările relatate am vorbit, deja, și, subliniez încă o dată, nu există popas memorialistic pe care autorul să nu-l reconstruiască atent, elaborat, în culori vii. Grosimea intelectuală a narațiunii e evidentă (autorul nu ezită să-și prezinte, la momentul oportun, opiniile științifice și teoriile estetico-matematice) și ea vine din extraordinara alonjă culturală a autorului. Și, sigur, din talentul de narator. Dintre ”curcubeie”, dau mai jos două, legate, tematic și evenimențial. E vorba de două contacte directe cu lumea ofițerilor ruși de dinainte de Revoluția bolșevică, o lume pe care autorul însuși o va regreta, nostalgic, după sfârșitul cumplit al țarilor și al vechii Rusii.

Prima se referă la un moment fast al războiului, un răgaz de relaxare cazonă, cu iz de epicureism nobiliar slav:

”Am plecat cu automobilul amiralului, am traversat zona stearpă din jurul Constanței și am ajuns în sat, pe la amiază. Regimentul, călare, era desfășurat pe escadroane într-o piață la intrarea în sat și când am coborât din mașină colonelul ne-a dus la o estradă mică, unde se aflau ofițerii de ordonanță și alți invitați veniți de a Cartierul General rusesc de la Medgidia.

La o comandă venită după un scurt discurs al colonelului, husarii au scos săbiile din teacă, le-au ridicat în sus cu lamele strălucind în soare, strigând apoi de trei ori ura; ultimul s-a prelungit la nesfârșit, cu sunetele inegalabile ale corurilor rusești.

Cum să prevezi că, după câteva luni, acești soldați minunați aveau să uite de disciplină, își vor măcelări o parte din ofițeri și vor dezerta în masă?

Dejunul a început îndată la popota instalată într-o cameră din primăria satului. Masa era acoperită de frumoasa argintărie oferită de țarevici, între care un polonic uriaș de argint aurit, cu stema imperială. Încăperea era împodobită cu crengi de brad. Gustările calde și reci, cu tradiționala zacuscă și icrele negre servite în castroane de cristal, erau udate cu sticle întregi de vodcă.

Amiralul prezida în fața colonelului; a ținut să fie așezat în dreapta lui, iar aghiotantul lui rus în stânga. Masa a fost fastuoasă (claponi în chaud-froid expediați cu avionul de un restaurant din Sankt-Petersburg, udați cu vinuri de Crimeea și Caucaz); pe urmă a apărut șampania, însoțind nenumărate toasturi, cu urale și pahare sparte de pereți, după obiceiul husarilor. Era un spectacol pitoresc și barbar în același timp, cu uniforme frumoase (și la ținuta de campanie husarii purtau branderburguri și sabia prinsă în bandulieră de piele) și veselia sporită cu fiecare pahar de băutură înghițit fără întrerupere… doar ca să se rostogolească sub masă. Domnea un calm absolut, aproape înfricoșător; o bătaie de tun izolată, la intervale lungi, deși frontul era foarte aproape. De altfel, o parte dintre ofițeri și soldați erau în tranșeele din prima linie.

Nu-l văzusem niciodată pe amiral așa de binedispus ca atunci; ciocnea cu toată lumea, a băut chiar și în sănătatea aliaților români, a familiei regale a României, a mea. Având experiența acestor petreceri rusești, nu făceam decât să duc la gură paharul de vin, votcă sau șampanie și din când în când le goleam într-un ghiveci de flori din fața mea. Pe urmă, amiralul a cerut să se facă liniște și după ce a obținut-o cu greutate, i-a rugat pe husari să cânte în cor cântecul lui favorit, cel cu husarul care-și părăsește iubita de o noapte ca să galopeze spre câmpul de luptă. S-a întâmplat ca această melodie să fie chiar marșul regimentului de husari al Mării Negre și ofițerii încă treji (mai mult de o treime erau scoși din luptă) au intonat faimosul cântec, amiralul bătând măsura cu brațul drept. Asta a continuat ore întregi. De fiecare dată când se făcea puțină liniște ori castroane noi de icre negre, sturioni în aspic sau piramide de prăjituri înlocuiau ce rămăsese de la dejun, își trecea mâna prin barba lui frumoasă, pătrată (cititorul a ghicit că amiralul avea o barbă frumoasă, roșcată-colilie) și intona iar, în gura mare, cântecul husarului”.

A doua secvență e plasată, topografic, pe brațul Chilia, unde marinarii români se refugiaseră din fața ocupanților bulgaro-germani, pentru a apăra ce se mai putea din Gurile Dunării. Nota e ambiguă și tragică, pentru că evenimentele se desfășoară exact în momentul abdicării țarului Nicolae al II-lea și anulează, dintr-o dată, tot haloul splendid al primei secvențe, anunțând ivirea neguroasă a unui alt ev, în spațiul de la răsărit:

”Seninătatea relației cu marinarii ruși a fost zguduită într-o dimineață de un comunicat de la Petrograd, anunțând asasinarea lui Rasputin și măsurile luate împotriva vinovaților, marele duce Dimitri și principele Yusupov. Toți erau încântați în mica noastră lume ruso-română, fiindcă Rasputin trecea drept progerman ori măcar partizan al păcii imediate. După câtva timp (cred că în martie 1917) anunțul revoluției ruse a venit ca o bombă. Ofițerii ruși care trebuiau să ia masa în ziua aceea în careul nostru ne-au adus textul comunicatului telegrafic (transmisia directă prin radio nu exista încă) cu primele amănunte: abdicarea țarului în favoarea fratelui său, convocarea Dumei, guvern liberal, continuarea războiului de partea aliaților occidentali. Entuziasmul a fost uriaș, de o parte și de alta. Valuri de țuică (rachiu de prune românesc) au udat nenumărate toasturi. Toți eram acum convinși că amânările și încurcăturile vor fi înlăturate de comandamentul rusesc și că va începe un război pe viață și pe moarte. Spre seară, entuziasmul s-a mai domolit puțin, când marele duce Mihail a refuzat să accepte succesiunea fratelui său. A doua zi dimineață, unul dintre prietenii noștri ruși a apărut cu fața întunecată și o bucată de hârtie în mână:

– Citește, mi-a zis el.

Era faimosul ordin de zi nr. 1 către forțele de uscat și de pe mare pentru suprimarea salutului militar (al doilea avea să aducă știrea creării comitetelor de soldați în fiecare unitate).

– Totul e pierdut, a spus aducătorul acestor vești. Armatele ruse nu vor mai lupta. Rusia însăși e terminată.

Într-adevăr, Rusia țarilor era terminată.”

Potențialul cinematografic al relatărilor lui Matila Ghika poate fi întâlnit la tot pasul, în textul său ca un curcubeu de imagini, registre, linii și nuanțe. E ceea ce-l face foarte captivant, la lectură. Avem, în el, povestea unui om extraordinar și a unei lumi fascinante, dispărută și, din acest motiv, numai bună de rememorat.