Străinul

După cum spune și titlul, Străinul este un roman despre cum să nu simți nimic, să fii pustiu pe dinăuntru și totuși să exiști. Acesta a fost inclus în ,,Ciclul absurdului”, o trilogie formată din eseul ,,Mitul lui Sisif” și piesa de teatru ,,Caligula”, constituind fundamentul filozofiei camusiene: absurdul, din cadrul existențialismului.

Romanul începe cu moartea mamei în azilul de bătrâni unde aceasta locuia de ceva timp. Acest eveniment pare că nu schimbă cu nimic circumstanţele existenţei personajului nostru, Meursault „Astăzi a murit mama. Sau poate ieri, nu ştiu”[1]. Această atitudine va stârni indignare împotriva eroului, când lumea Justiţiei se va întreba asupra sentimentelor sale în faţa morţii mamei. ,,M-am gândit că, oricum, tot am scăpat de o duminică plicticoasă, că mama e acum înmormântată, că-mi voi relua lucrul şi că, în definitiv, nu s-a schimbat nimic”[2]. Personajul e un mic funcţionar mediocru care se complace într-o viaţă cotidiană banală. Detestă duminicile care tulbură prin insolitul lor şirul indiferent al zilelor.

În prima parte a romanului se vorbeşte despre moartea mamei sale şi legătura acestuia cu ea. La înmormântare, Meursault participă fără a face spectacol de plânsete, aşa cum se obişnuieşte, ceea ce îi şochează pe apropiaţi. Convenţiile sociale spun „că trebuie să plângi, iar un om ce nu plânge probabil e un monstru”. Dacă acest om are o pasiune, aceasta este paradoxal pasiunea indiferenţei. Tipul său este acela al succesiunii uniforme de prezenţe. Nu cunoaşte regretul, nici nostalgia. Apetiturile sale îşi caută o extincţie rapidă: o baie, o îmbrăţişare, un film, o cină. Când patronul îi înfăţişează o posibilitate de avansare, vrând să-l trimită în metropolă, el îi răspunde că nu vrea să-şi schimbe viaţa, și în fond toate acestea îi sunt egale. Aceeaşi indiferenţă o reîntâlnim şi din punct de vedere erotic. Deşi temperament sangvin, înzestrat cu o senzualitate normală, Meursault dovedeşte o ciudată apatie în legăturile sale erotice. Marie, amanta lui, cu care începuse legătura cu o zi după înmormântarea mamei, îl întreabă dacă o iubeşte. „Seara, Marie a venit să mă aştepte şi m-a întrebat dacă vreau să mă însor cu ea. Am spus că îmi este totuna şi că puteam s-o facem dacă vrea […]. I-am explicat că asta nu are nici o importanţă şi că, dacă ea vrea, putem să ne căsătorim. De altminteri ea îmi cerea asta şi eu mă mulţumeam să zic da”[3]. Meursault era gata să accepte căsătoria cu ea, fără să o dovedească de fapt. Nu e un abulic, dar nici o pasiune nu-l tulbură. Departe de a fi un reflexiv, indiferenţa sa atinge limitele unui nihilism axiologic, provocând într-însul o atonie vitală, particulară. Nu se poate vorbi în cazul său de un vid afectiv. Mai degrabă de o neputinţă de a exprima afectele. Bariere insurmontabile există între sinele său şi afectivitatea sa, între aceasta şi exprimarea ei.

Străinul abundă în scene de pantomimă absurdă. Astfel, la înmormântarea mamei, bătrânii ei camarazi de azil care vin să o vegheze se strecoară tiptil în camera mortuară, având aerul unor manechine uzate. Meursault îi priveşte cum n-a privit niciodată vreo fiinţă, dar nu-i aude, căci ei nu tulbură cu nimic tăcerea încăperii, şi gusturile lor înăbuşite îl fac să se îndoiască de realitatea lor. Desigur, absurditatea micilor gesturi lipsite de sens se agravează prin contactul acestor vieţi evanescente cu moartea indiferentă de lângă ele. Căci moartea reprezintă în această scenă ceea ce este ea în fond, indiferenţa absolută, detaşarea totală. „Aveam impresia că această moartă, întinsă în mijlocul lor, nu înseamnă nimic în ochii lor”[4]. Impresie falsă, bineînţeles, dar semnificativă pentru Meursault, căci el însuşi nu poate sesiza sensul gesturilor, al prezenţei umane. Aspectul mecanic al fiinţelor are un caracter grotesc-absurd. Din micul grup care conduce sicriul mamei la groapă face parte bătrânul domn Pérez, cu aerul unei paiaţe dislocate, marionetă patetic-caraghioasă. De altfel, cabina telefonică de sticlă, care închide privitorul ori pe cel privit, implică o distanţare ce nu îngăduie stabilirea unui contact afectiv. În locul afectivităţii dizolvate prin automatism, rămâne un reziduu. Una din acele scene în care maniera detaşată de a privi lucrurile apare într-o scriere a lui Camus, alcătuind una din particularităţile stilului său, este scena balconului. Într-o duminică mortificatoare, Meursault, din balconul său, urmăreşte trecătorii. Îi ia pe rând din punctul în care apar în stradă şi-i întovărăşeşte cu privirea până în clipa când dispar. Ceea ce vede în după-amiaza însorită a mahalalei sale, familii care au ieşit la plimbare, copii în costume de marinar, mame enorme, domni cu pălării de paie, tineri cu părul strălucitor şi cravate roşii, totul poartă pentru el semnul nonsensului. Aceasta nu pentru că deambularea oamenilor ar fi nemotivată. Meursault ştie că tinerii merg la cinematograful de cartier, familiile îşi fac plimbarea de duminică etc. Dar, ca şi geamul de sticlă care face dintr-un om ce se agită dincolo de el o paiaţă ori o vieţuitoare ciudată ce se zbenguie într-un acvariu, tot astfel distanţa de la care sunt văzuţi oamenii din cartier, îi reduce la condiţia marionetelor mecanice care se mişcă în virtutea unor legi absurde.

Una din cele mai bizare făpturi, între automatele care-l înconjoară pe Meursault , este acea mică femeie ce se aşază o dată la masa lui, care mănâncă, plăteşte, bifează toate programele radiofonice într-un săptămânal şi-şi vede de drum cu aceleaşi gesturi sacadate, cu aceeaşi meticuloasă aplicaţie, cu siguranţa şi viteza unui aparat de precizie, sub privirile nedumerite ale eroului. La rândul său, Meursault se vede privit ca o asemenea marionetă. Eşti bizar, îi spune Marie, iubita lui, iar patronul îl priveşte enervat când refuză ceea ce i se pare firesc să fie râvnit de un om. Ceea ce îi nedumerea pe cei din jurul său era strania lui indiferenţă. Străinul este însă esenţial condiţiei străinului. Tot ce este cu totul altfel, urma de luminos dintr-o fiinţă, o face pe aceasta unică, ireductibilă la categoriile obişnuite. Ori, Meursaule se revelează pe încetul drept străinul care este la rădăcina fiinţei sale. Aceasta, îndeosebi, din clipa în care crima sa fiind comisă, el devine obiectul privirilor celorlalţi. Ceva dintr-însul rămâne opac şi impenetrabil, atât pentru judecătorul de instrucţie, cât şi pentru avocatul său ori pentru iubita lui. Ei nu-l înţeleg, şi aceasta provoacă în ei o nemulţumire, un resentiment. Ar vrea să înţeleagă că e ca toată lumea, dar nu poate. Aceeaşi neputinţă de a se exprima, aceeaşi lene, cum recunoaşte el însuşi, de a comunica cu alţii, ridică bariere în jurul său. Inapetenţa îl închide ca şi cuşca de sticlă, îl îndepărtează ca şi balconul ridicat deasupra străzii. De aceea, impresia pe care i-o face sala de tribunal, atunci când începe procesul, e aceea a banchetei de tramvai cu călători care stau şi-l pândesc pe noul venit. Meursault e noul venit care se vede văzut. În timp ce observă capetele juraţilor întorcându-se mecanic, într-o pantomimă grotescă, e privit, examinat, la rândul său, ca o fiinţă ciudată. Îşi contemplă procesul cu interes, dar din afară, căci n-a avut încă ocazia în viaţă să vadă un proces. Observând un tânăr jurnalist cu ochii fixaţi asupra lui, are impresia bizară de a fi văzut de sine însuşi. De fapt, acesta e singurul moment în care o conştiinţă, pura fiinţă-pentru-sine pare să coincidă în clipa aceea cu fiinţa-pentru-altul. Dar totul durează foarte puţin. Interesul celorlalţi este resimţit de Meursault ca venind dinafară, dintr-un afară ireductibil, inasimilabil, iar el însuşi este pentru ei străinul, cel care nu poate fi aclimatizat, adoptat, redus prin înţelegere. Vina lui Meursault nu este una morală, nici una de ordinul psihologic. Vina lui e de a nu fi ca ceilalţi. Un anumit sentiment al culpei poate fi totuşi remarcat la el. În timp ce veghează cu bătrânii azilului la catafalcul mamei sale, i se pare că aceştia s-au adunat pentru a-l judeca. Impresie ridicolă, îşi spune el. Dar impresia nu putea să apară decât într-o conştiinţă nefericită, o conştiinţă gata să primească nefericirea, subminată de sentimentul unei culpabilităţi. Amantei sale, care se miră că e la plajă şi se joacă cu ea o zi întreagă după înmormântarea mamei sale, e gata să-i spună că moartea n-a survenit din vina lui, dar se opreşte. „Oricum eşti întotdeauna întrucâtva vinovat”[5]. În faţa juraţilor, a tribunalului, acest sentiment al culpei apare din nou. Dar, încă o dată, nu faptul de a fi ucis îi apasă conştiinţa, ci o culpă oarecum metafizică, pe care nu şi-o poate exprima decât prin impresia de-a fi de trop. Am spus că vina străinului, într-o primă aproximare, e tocmai aceea de a fi străin, de a nu fi ca ceilalţi. Meursault înţelege că e vinovat, fără să înţeleagă de ce e vinovat după comportamentul ostil al celor chemaţi să-l judece. Simte că e urât, că pentru toţi oamenii tribunalului e un monstru. Dar Meursault nu e o personalitate, un caracter, cum ar fi spus moraliştii vechi, nu e un excentric. Comportamentul său e unul banal. Desigur, apatia îl izolează întrucâtva. De asemenea teribila sinceritate. Sinceritatea unui copil, a unui nebun. Nicio clipă nu caută să se apere în faţa celor care-l judecă, nu-şi înfrumuseţează gesturile, el mărturiseşte lucruri care-i pot fi fatale pe tonul candoarei, nu pe acela al cinismului, că nu l-a afectat plasarea mamei sale într-un azil de vreme ce nu mai aveau nicio legătură unul cu altul, că într-un fel toţi oamenii ajung să dorească moartea celor apropiaţi. Dar a interpreta psihologic culpa sa prin insensibilitatea morală, a vedea în acest personaj care a doua zi după moartea mamei sale se duce la plajă, râde la un film cu Fernandel, începe o legătură, înseamnă a adopta punctul de vedere al celorlalţi, al juraţilor, al societăţii care-l judecă. Ori intre el şi ceilalţi se situează acea indiferenţă a sa de care vorbeam, Lui nu-i trebuie ceilalţi. Crezându-se ca şi ceilalţi, nu face niciun pas spre ei. Tocmai aici e culpa sa. Între el şi lume e un divorţ al absurdului. Absurdul condiţiei sale îi determină ambiguitatea morală. E într-adevăr în Meursault o sinceritate autentică, o sete de adevăr. Nu poate spune te iubesc, de vreme ce nu simte iubirea, nu poate spune că regretă moartea mamei, de vreme ce nu simte decât că ar prefera ca ea să nu fi murit şi, probabil, nici nu-şi dă seama că ceea ce simte e iubire, nu se apără deoarece se crede nevinovat şi nu-i permite avocatului său să-l apere prin argumente false. Dar dacă indolenţa şi insensibilitatea lui nu sunt, cele din urmă, culpabile, nici această sete de adevăr, nu este virtuoasă. Indiferenţa lui Meursault ne arată morala sa şi nu se poate spune despre el că e bun, ori că e rău. El e străin de orice valoare şi existenţa lui care nu sfidează valorile, neacceptându-le, le ţine la distanţă, el însuşi trăieşte într-un fel de vid axiologic.

Fără îndoială, Camus prin acest roman a transpus în plan romanesc teoria din Mitul lui Sisif. La prima lectură se ajunge la concluzia pe care Sartre a tratat-o în Situations I, aici, la acest nivel, existenţa nu are sens. Înlănţuirea evenimentelor este dictată de hazard, luând forma unei fatalităţi în faţa omului. De aceea, Meursault este rece şi distant atunci când inventariază evenimentele, ca şi cum acestea ar surveni independent şi fără voia lui.

A doua parte a romanului prezintă un Meursault arestat, obligat de a reflecta la viaţă şi sensul acesteia, contemplând sporadic moartea. Tot aici se va contura revolta faţă de injustiţie, revolta faţă de o moarte ce survine, cât şi împăcarea cu lumea şi cu sinele, opusul celui care se sinucide, scrie Camus, este condamnatul la moarte pentru că ce-l ce doreşte să se sinucidă, renunţă, în timp ce condamnatul se revoltă. Revolta e singura atitudine pe care o poate avea omul absurd. Romanul se încheie cu moartea pe care Meursault o trăieşte pe dinafară, ca un străin de ea, el o vede proiectată în ochii străinilor ce vor participa la ea ca la o scenă. Cartea merită citită fie că e tratată ca un confident sau descifrată sub formă de jurnal al uneii tipologii umane.

BIBLIOGRAFIE

Opera – Camus, Albert, Străinul, Bucureşti, Editura Rao, 1993.

[1] Albert Camus, Străinul, Editura RAO, Bucureşti, 1993, p. 27

[2] Ibidem, p. 39

[3] Albert Camus, Străinul, Editura RAO, Bucureşti, 1993, p. 48

[4] Ibidem, p. 30

[5] Albert Camus, Străinul, Editura RAO, Bucureşti, 1993, p. 52