Adrian G. RomilaAdrian G. Romila
16.01.2016

Solenoid: dimensiunea a patra

Solenoid (Humanitas, 2015) e un roman dispus să refacă, intelectual și estetic, orizontul unui public dezobișnuit de marile experiențe de lectură. Mircea Cărtărescu a realizat, în el, fără exagerare, cel mai complex și mai copleșitor obiect prozastic al ultimilor ani de literatură românească. În condițiile în care masiva trilogie Orbitor părea, cumva, ”ultimul cuvânt” al unui autor care și-a mitologizat la maxim biografia, visele, orașul natal și condiția de scriitor, Solenoid duce la proporții surprinzătoare spectacolul baroc al unor halucinante povești interconectate, care se resorb una-n alta prin amploare, densitate simbolică și implozie onirică.

Construit ca text testimonial, ca manuscris care trebuie terminat din rațiuni mistic-existențiale, romanul dezvoltă raportul între două euri antitetice, plasate într-un București greu recognoscibil, ca oraș real. Și banalul profesor de română de la o școală generală de cartier, a cărui viață nu iese din orizontul cenușiu al prezentului comunist, și scriitorul celebru care dă autografe și ia premii literare explorează topografii fantastice, în confruntarea cu limitele claustrante ale unei lumi aparent limitate tridimensional. De o parte sunt clădiri obișnuite și spații convenționale, la prima vedere (fabrici părăsite, școli aglomerate, cantine, spitale, turnuri de apă, blocuri, case), dar care ascund neașteptate incinte suprarealiste sau temple ale unor zeități moderne (cea a Damnării, care patronează Morga, e numai o fațetă a unui ramificat panteon post-modern), cu tronuri obținute din scaune stomatologice și complicate instalații cifrate. De cealaltă parte avem subterane fantastice și înspăimântătoare, cu hale imense, cu uși, porți și tuneluri prevăzute cu treceri codate. Personajele (părinții naratorului, elevi, studenți, profesori, învățătoare, portari, muncitori, medici, milițieni, securiști, membri ai unor misterioase secte și organizații secrete, bibliotecari, femei frumoase, dar și savanți sau scriitori cunoscuți ai culturii universale) alcătuiesc o lume colcăitoare, prinsă, inextricabil, în firele unei povești care, așternută apăsat pe hârtie, caută nu fragila glorie literară, ci salvarea omenirii. De aici și oscilația între două figuri centrale puse-n oglindă, într-o specifică (și cărtăresciană) proiecție a gemelarității − scriitorul împlinit, arhicunoscut, și profesorul de literatură ratat, anonim. Există o parabolă des invocată în roman, cu o casă în flăcări, din care poți salva un copil sau un tablou celebru. Ghicitoarea e semnificativă: viața e cea care contează, nu arta, deci copilul e cel care trebuie ales. Acesta e sensul protestelor și al pancartelor revendicative pe care le afișează, uneori, personajele. Strigătul de ”ajutor” al omenirii, deloc sacralizată prin artă, dar decimată de milenii prin suferințe, nedreptăți și moarte, justifică o soluție și așteaptă un profet. E punctul de intersecție al tuturor ramificațiilor epice din Solenoid, care descind dintr-un viguros trunchi metaliterar, cu multiple dezvoltări: un manuscris rar, cu o ascendență fascinantă, ascuns și dezvăluit strategic de un funcționar șters al unei biblioteci mărunte; un poem citit la cenaclu, care a ratat definitiv cariera literară a naratorului și i-a prescris încă din studenție ”căderea”; texte profetice în limbi necunoscute, venite ”de dincolo” de orice posibilitate fonetică și denotativă; diaristica primilor ani de viață și a copilăriei, cu câteva concrete obiecte intime (dințișorii de lapte, micul ciot din buric). Toate se întrepătrund într-o carte care, pe măsură ce ”se scrie”, pe măsură ce topește ”în stil” realitățile fatale ale celor trei dimensiuni, o caută pe a patra. Ea devine, astfel, un hintonian ”tesseract”, un obiect multidimensional incredibil, care, asemenea mesagerului ”flatlandei” din utopia lui Abbot, străbate suprafața lumii cu mesajul salvator al unui ”dincolo”.

Convins că nu literatura e calea, că ”scrisul îți mănâncă viața și creierul ca heroina” și că ”mântuirea simbolică, bidimensională” vine dintr-o literatură care ”este de prea multe ori o eclipsă a minții și-a trupului celui care scrie”, personajul ambiguu al romanului lui Cărtărescu face literatură numai ca să înțeleagă efectul ei ulterior, puterea ei regenerativă și transmutația pe care o provoacă ființelor și evenimentelor din realitate, atunci când e în act. Literatura suspendă realitatea, exact atunci când o pune în poveste, literatura e un joc în care semnele trimit dincolo de ele și nu pot da seama de suferințele atroce ale celui care scrie despre sine și despre semenii săi. La Judecata de Apoi, nu literatura mântuie, ci iubirea față de semeni, și aici e, cred, cheia metafizică a romanului. Căutând dimensiunea a patra în chiar substanța textului ce se scrie, ajutată de mecanismele unei proze speculative de tip Borges sau Culianu, geografia romanului e imanentă și transcendentă, simultan, e ”aici” și ”dincolo”, în același timp. Această realitate greu de pus în poveste e imaginată, între altele, printr-un oraș străbătut pe dedesubt de groasele spire ale unui solenoid care-i face, adesea, pe cei ”aleși” să leviteze, să înfrângă gravitația și să spere la posibilitatea unei evadări. Definitive și apocaliptice, la final.

Următorul decupaj mărturisește, parțial (nenumărate și variate sunt asemenea decupaje), atât despre traseele imaginare ale romanului, cât și despre puternica vână autoreferențială a textului. E vorba de literatură și de forța ei vizionară, de ceea ce o precede și o urmează, până la urmă:

”Clipesc din ochi acum, și viața mi se ramifică, fiindc-aș fi putut să nu clipesc și-atunci aș fi fost altul, tot mai îndepărtat de cel care-a clipit, asemenea străzilor ce pornesc radiar dintr-o piață îngustă. La sfârșit voi fi-nfășurat ca un cocon de firele străvezii a miliarde de vieți virtuale, a bilioane de căi pe care-aș fi putut porni, schimbând infinitezimal unghiul înaintării. Ne vom reîntâlni, după o aventură de-o viață, miliardele de euri ale mele, posibile, probabile, întâmplătoare și necesare, ajunse la capătul istoriilor lor, ne vom povesti reușitele și eșecurile, aventurile și plictisurile, gloria și rușinea. Nici unul nu va prevala asupra celorlalți, căci fiecare dintre ceilalți are-n jurul său o lume cu nimic mai puțin concretă decât cea pe care-o numesc «realitatea». Toate nesfârșitele lumi generate de alegerile și accidentele vieții mele sunt la fel de concrete și de adevărate. Miliardele de frați ai mei cu care stau de vorbă la nesfârșit, în hipersfera însumării tuturor istoriilor generate de baletul meu în timp, sunt bogați și săraci, mor tineri sau la adânci bătrâneți (unii nu mor niciodată), sunt geniali sau ratați, clovni sau antrepenori de pompe funebre. Dacă nimic din ce-i omenesc nu-mi este, din capul locului, străin, în cele din urmă îmbrățișez prin frații mei real-virtuali toate posibilitățile și-mplinesc toate virtualitățile angrenate-n încheieturile trupului și-ale minții mele. Unii vor fi atât de diferiți de mine încât vor transgresa bariera sexului, imperativele eticii, Gestalt-ul schemei corporale, devenind sub- sau supraumani sau alternativ-umani, alții nu vor diferi de mine decât prin inobservabile detalii: o singură moleculă de ACTH eliberată de corpul lui striat când corpul tău striat n-a eliberat nici una, o singură celulă K în plus în sângele tău, o sclipire străină în ochii lui…”

Dincolo de anduranța lecturii (romanul are, totuși, peste 800 de pagini, cea mai consistentă carte de ficțiune a autorului), Cărtărescu a forțat din nou fragmentarium-ul său biografic, făcându-l să se dizolve într-un text care ambiguizează la maxim eul auctorial (eul, în general). Se încearcă aici mai mult ca-n oricare altă parte ieșirea definitivă din literatură și, totodată, salvarea prin ea. E vorba de efortul de-a totaliza universul într-o carte, de-a decanta existența într-un text indefinibil, ca gen, de-a crea o crisalidă, o ființă textuală care să-l reprezinte profund pe autor. Regăsesc aici amplificate în grad ultim toate temele recurente ale prozelor anterioare (incursiunile sub pielea realității, intimizările, dublul, Bucureștiul, bestiarul fantastic, sexualitatea, uterinul, scrisul testimonial etc.), fixate într-un uriaș covor de lexeme și referințe care devin, concomitent, literatură si metaliteratură, jurnal si ficțiune, psihanaliză și joc pur cu imaginația. Oricum am considera-o, Solenoid e o carte mare, la propriu și la figurat.

Mircea Cărtărescu, Solenoid, roman, Humanitas, 2015, 837 pag.