Simbolul ambivalent al Arcei

Arca lui Noe de Lucian Blaga şi Arca bunei speranţe de I.D Sîrbu au din punct de vedere tematic un simbol comun, cel al Arcei. În opera lui Blaga putem observa mai mult apropierea textului de simbolurile biblice. Arca lui Noe îşi extrage subiectul din relatarea biblică şi din mitologia populară. Este un titlu-simbol pentru că aminteşte de perioada biblică vechi-testamentară care păstrează amintirea unei inundaţii catastrofale. Tema maniheistă vine să sporească şi să întărească conflictul dramatic, prin prezenţa a două forme de divinităţi: Dumnezeu, autorul creaţiei, şi Diavolul dublul său, care sunt destinate să participe întotdeauna la creaţia-fapta omenească şi să se intereseze de ea. Textul dramatic blagian îl prezintă pe Noe ca un personaj central, simbolul omului nou, în jurul faptelor sale închegându-se întreaga acţiune. Pe Noe cel ales din piesa dramatică blagiană, îl caracterizează un fel de nebunie biblică. Ana, soţia lui Noe, îl crede pe acesta nebun şi se ceartă cu el, pentru ca mai apoi să-l şi pârască Primarului. Copiii satului de asemenea şi ei râd de omul lui Dumnezeu şi strigă: “Hai-Hui-Nebunul cu corabia pe munte”[1]. Juzii şi pârgarul vin să-l judece fiindcă a tăiat pădurea pentru “nebunia cu arca”, şi aceasta este o ilustrare a învăţăturii biblice, pentru că cine este “nebun” în faţa oamenilor, poate fi “nebun întru Dumnezeu”, fiindcă, întocmai ca profeţii biblici, morarul acesta care era un om simplu dintr-un sat de munte a auzit glasul lui Dumnezeu, lui Noe Domnul i-a vorbit şi prin el, se va împlini voinţa divină.

Arca reprezenta sâmânţa lumii, un simbol al navigaţiei, al voiajului iniţiatic dintr-o lume în alta, iar Noe trebuie să înfăptuiască reînnoirea anuală a lumii alături de Ana. Ei reprezentau cuplul începutului de lume, primordialul, un Adam şi o Eva. “Suntem aleşi să trecem viaţa dincolo de curmătură şi să dobândim starea bunei străluciri împreună cu El! Un veleat ia sfârşit, altul începe. Suntem aleşi tu şi eu, şi cei doi ai noştri să fim începutul unui nou neam omenesc! Ca Adam şi Eva!”[2] Fără ei nu s-ar putea întregi lumea nouă. Astfel, ideea omului, a omului care, dincolo de minunea ce se împlineşte prin forţa supranaturală, obiect de credinţă pentru divinitate, va înţelege că zeul nu este altul decât omul. Rosa del Conte avea o vorbă ce se aplică acestui text, şi anume “Omul îşi duce la împlinire umanitatea sub streașina vremii; deci nu prin magia unui act ritual, întrucât mântuirea e rodul şi preţul voinţei omeneşti, căruia nu poate să-i lipsească binecuvântarea Celui de Sus: “ Când faci ce poţi, mai pune mâna şi Cel de Sus!”[3].

Moara lui Noe este, ca şi peştera lui Zamolxe, un spaţiu-timp, în care se toarnă, se fac şi se prefiră sevele alambicatei alchimii spirituale. Moara nu poate imagina un loc strâmt, sufocant, ci un loc emanant, un centru din care se încep şi se scurg căile devenirii. Nu este de prisos a sublinia, aşadar, indicaţiile autorului: ,,Încăperea are mai multe ieşiri, una în stânga, răspunde în uliţă, alta, în dreapta, dă în zăvoi, a treia, de asemenea în dreapta, spre o odaie”[4]. Cel dintâi cuvânt al Anei se referă, simbolic, tot la rostul–timp al morii şi morarului. ,,Morarii încărunţesc în fiecare zi de câteva ori şi rămân tot tineri”, cu alte cuvinte spaţiul-timp va fi deci un spaţiu de devenire în interiorul unei nondeveniri.

Povestea potopului aparţine unei tradiţii universale, după ce a fost mai întâi un fapt istoric real, un cataclism, tradiţia potopului explică sfârşitul unei vârste de aur în istoria omenirii, ca urmare a greşelilor oamenilor incapabili să aprecieze fericirea. Aşa privit, mitul potopului nu este fără legătură cu miturile cosmogonice, originare, de vreme ce, în folclorul universal, cufundarea totală a pământului în Ape, ca şi distrugerea lui prin foc, urmată de naşterea unei lumi noi, simbolizează regresiunea spre haos şi cosmogonie, deschide calea unei creaţii a lumii şi a unei regenerări a umanităţii, în simetrie cu reînnoirea anuală a lumii. Sensul simbolic al potopului, e văzut ca o perfecţionare a începuturilor şi pedeapsa pe care divinitatea i-o aplică omului pentru restabilirea legii divine în lume. Mircea Eliade explică în Images et simboles: “Apele simbolizează suma universală a virtualităţilor: ele sunt Fons et origo, rezervorul tuturor posibilităţilor de existenţă; ele preced orice formă şi susţin orice creație… Contactul cu apa comportă totdeauna o regenerare pentru că scufundarea fertilizează şi multiplică potenţialul vieţii”[5].

Un alt simbol ce apare în text e toaca. Ea este obiectul magic care ţine rânduiala lui Dumnezeu, este simbolul aşezării liturgice a universului, după concepţia creştină. Toaca Tăriei l-a ajutat pe Noe să înfăptuiască totul, cântecul ei dând măsură fiinţei. “Mă duc să bat toaca, să laud Domnul cel adevărat! Acest obiect marchează trecerea de la timpul cotidian la timpul liturgic. Cântecul toacei face legătura între pământ şi cer, între uman şi divin, între ceea ce se cunoaște şi ceea ce nu se cunoaște. Aşa a reuşit Noe să înfăptuiască lucrurile.

Nici personajele nu sunt lipsite de sens în Arca lui Noe, primul e Noe, cel ales, simbolul omului nou. Ana e arhetipul femeii de ţară: fidelitate, respect conjugal, iubire, muncă şi acceptare. Cain şi Abel sunt întrupaţi prin Simion şi Noe. Lui Noe cel ales i se opune vicleanul şi invidiosul Simion. Pârgarul şi primarul au un rol de echilibru, reprezentând constrângerea socială. Şi nu în ultimul rând Moşul şi Nefîrtate întruchipează Divinul şi Maleficul. Confruntarea dintre Moşul şi Nefîrtate, adevărată dispută eretică, este recunoaşterea slăbiciunii lui Dumnezeu în actul genezei, el nereuşind să facă dintr-o dată o operă de o adevărată armonie.

Atmosfera din finalul piesei concordă totuşi cu mitul biblic pentru că autorul a pornit de la această idee a localizării unui eveniment mitic în mediul unui sat românesc. Noe redobândeşte puterea credinţei prin intervenţia miraculoasă a cântecului de toacă, ea fiind o copie a celei bătute de Dumnezeu în cer, pe care i-o dăduse Moşul, spunându-i ce putere are ea asupra făpturii. Arca se reclădeşte singură la cântecul bătăii de toacă, astfel miracolul exclude tragicul. Aşadar, Arca lui Noe rămâne simbolul eresului folcloric, într-o atmosferă biblică.

Arca bunei speranţe de I. D. Sîrbu, aparent inspirată din legenda potopului trece dincolo de vremurile biblice, lucrarea fiind construită pe un univers de idei şi simboluri legate de rosturile umanităţii. Autorul ne aruncă în plin simbol încă din indicaţiile parantetice: ,,Ne instalăm în plin simbol. Acțiunea piesei se petrece în întregime la prora (sau pupa) unei imense corăbii: e Arca, Arca lui Noe – dar noi ne-o imaginăm ca pe un vas ultramodern, amestec de transatlantic şi distrugător, construit din oţel şi având toate instalaţiile tehnice necesare unei rapide plutiri”[6]. Aşadar, autorul exploatează miturile legate de arcă prin prisma ochiului contemporan. Tot el are marele merit de a crea un text ce abundă în simboluri.

Pornind de la titlu, Arca e simbolul lumii, fiind comparată cu sufletul omului, unde trebuie să existe speranţa împlinirii totului. Pentru împlinirea acestui tot universal, existenţa unei corelaţii între arca-lume şi arca-inimă e absolut necesară. Peste simbolul Arcei se suprapune aici un altul: acela al clepsidrei, al grăunţelor de nisip care măsoară timpul. Acest timp se scurge, se mută, fuge necruţător. Când nisipul se scurge, clepsidra trebuie întoarsă. Viaţa trebuie luată de la început. Speranţa şi iubirea trebuie perpetuate. Acest gest al redeşteptării, al reînnoirii nu-l poate face decât femeia. ,,Fără femeie nu se poate naşte viaţă, fără femeie nu e cu putinţă nici un fel de început. Ea e frunza, ea e floarea, ea e rodul. Ea e pământul care primeşte sămânţa şi lumina caldă a soarelui.”[…] O femeie care naşte copii este puternică şi mare ca Dumnezeu. Face şi reface lumea’’[7]. Astfel, Arca e simbolul femeii-speranţă, al omului ales. Găsesc de cuviinţă să-l citez pe Goethe ,,eternul feminin e ceea ce ne înalţă la ceruri.” Aşadar, această fecioară este ultima floare ce va reface frumuseţea lumii sub semnul dragostei.

La bordul arcei se afla familia formată din Noe, cu soţia sa Noa, cu cei trei copii ai lor, Sem, Ham şi Iafet, bineînţeles alături de încărcătura seminţiilor zoologice ale legendei. Autorul introduce în arcă două personaje ce nu aparţin tradiţiei biblice: Ara şi Protos. Cel dintâi e speranţa, iar Protos e simbolul omului primitiv, el ocupând o treaptă în urcuşul spre om. Toate personajele au o încărcătură simbolică. Noe şi Noa sunt părinţii acestei arce, care urmăreau buna rânduire a lucrurilor pe arcă. Cei trei fii – Sem ( posesiv, egoist, dornic de putere), Ham (tehnocrat, rece ca un crivăţ) şi Iafet (nebun, frumos şi trist) îşi încearcă pe rând, fiecare în felul său, şansele la sufletul Arei. Până la urmă câştigă Iafet, adică boemul, singurul suflet bun şi generos, chiar dacă nu mai e decât ,,o chitară înecată în alcool”. Opţiunea autorului pentru Iafet nu se bazează numai pe acele instinctive calităţi pe care i le descoperă Ara. Iafet este arta, e poezia, întruchipând speranţa într-o lume viitoare. Aşadar, autorul şi-a scos personajele din spaţiu şi timp, încercând să demonstreze că împotriva tuturor relelor, lucrurile cu adevărat importante rămân.

Tot pe această linie a simbolisticii putem remarca puterea logosului dată de autor. Cuvântul conferă culoare, exprimă sentimentele cele mai captive dinăuntrul fiinţei, la fel cum aflăm şi din Biblie, La început a fost cuvântul şi cuvântul este Dumnezeu. Încărcătura filosofică a textului sugerează că frumuseţea, înţelepciunea, omenia, iubirea sunt valori care există şi rămân pentru a germina mai departe în spaţiul dat corăbiei şi nu numai. Pe lângă toate acestea mai sunt evidenţiate şi alte simboluri precum: porumbelul (mesagerul, pacea interioară, armonia şi împăcarea), clopotul simbolizează glasul lui Dumnezeu. Arca bunei speranţe rămâne un text construit pe un univers de idei şi simboluri, unde mitul lui Noe se întrepătrunde cu întrebări ale contemporaneității privind destinul şi rostul omenirii. Aşadar, Arca rămâne simbolul ce ne vorbeşte despre viaţă şi moarte, despre om şi ucigătoarele lui visuri, cu accentul caracteristic al eternităţii.

[1] Blaga Lucian, Arca lui Noe, Opere 5 Teatru, ediţie critică de George Gană, Editura Minerva, Bucureşti, 1993, p. 32

[2] Ibidem, p. 50

[3] Blaga Lucian, Arca lui Noe, Opere 5 Teatru, ediţie critică de George Gană, Editura Minerva, Bucureşti, 1993, p 17

[4] Ibidem, p 13.

[5] Eliade Mircea, Imagini şi Simboluri, Bucureşti, Editura Humanitas, 1994, p. 67

[6] Sîrbu.I.D Arca bunei speranţe, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982, p. 5

[7] Sîrbu.I.D Arca bunei speranţe, Bucureşti, Editura Eminescu, 1982, p. 45