Ioana Revnic
12.10.2015

Și a fost noapte

În 1966, Aureliu Busuioc publica primul său roman, Singur în faţa dragostei, o carte cu un protagonist complet diferit de eroii înseriaţi din romanele basarabene – personaje-fantoşe care simţeau, acţionau, visau, trăiau după directivele Partidului. Personajul lui Aureliu Busuioc era un tânăr profesor pragmatic, vindecat de iluzii, conştient de propria valoare, dovedind un acut spirit de conservare într-un mediu de submediocri. Acesta schimba, cu o carieră universitară, apostolatul muncii într-o şcoală de ţară; şi sacrifica o iubire, pentru o viaţă comodă. Singur în faţa dragostei va cunoaşte 7 (şapte!) ediţii. Cea din urmă apare în 2012.

Tot în 2012, Aureliu Busuioc lansează un nou roman – de mare dragoste: Şi a fost noapte…, povestea a doi tineri a căror iubire supravieţuieşte războiului şi distanţelor (în timp, în spaţiu).

***

Ultimii îndrăgostiţi ai lui Aureliu Busuioc sunt Lenţa, o tânără bulgăroaică din oraşul B – aşezare aflată la graniţa Basarabiei cu Ucraina şi Werner Storch, austriac cu origini bănăţene: războiul l-a prins student la Graz, a fost înrolat la finele primului an de studii şi-acum conduce o unitate militară nemţească, stabilită în urbe. Germanii se retrag din faţa ruşilor şi sunt într-un moment de răgaz.

Lenţa e fiica tuşei Veceva (vânzătoare) şi a unui profesor de muzică arestat de NKDV în ajunul războiului; despre el lumea crede că ar fi murit pe front, iar cei apropiaţi – că ar fi fost deportat.

Maria Velceva e foarte respectată în oraşul B. E o înţeleaptă şi o vizionară, întrucât intuieşte prefacerile politice din viitorul apropiat. Ştie aşadar ce riscă, acceptând să găzduiască duşmani ai ruşilor. Cu toate acestea, casa ei devine centrul de comandă al militarilor germani. Faptul va atrage asupra celor două femei – mamă şi fiică – mari suspiciuni.

Dragostea dintre Lenţa şi Werner se înfiripă şi se coace într-un timp foarte scurt – în mai puţin de două luni: de pe la mijlocul lui iulie, până spre finele lui august.

Werner se îndrăgosteşte de fată de cum o vede. O cere de soţie la puţin timp de la prima lor întâlnire: „– Mâine-poimâine se întorc ruşii aici… Eu m-am îndrăgostit de tine din prima clipă… Aş vrea să fii soţia mea, nu jertfa mea… Dar cum? Cum? Lenţa se ghemui la pieptul lui: – Werner… – La voi, la bulgari, se fură miresele? Lenţa zâmbi, apoi tresări de parcă ar fi fulgerat-o un gând: – Numai cu voia lor… Fură-mă, Werner… Fură-mă!”

Fuga celor doi e zădărnicită de venirea ruşilor, odată cu anunţarea armistiţiului din 1944. Soldaţii nemţi sunt dezarmaţi, suiţi în vagoane de marfă şi trimişi din oraş. Până să se înapoieze în ţara lor, unii ajung prizonieri în lagăre. Printre ei – şi Werner.

În oraşul B, ruşii se instalează abuziv în posturile administrative, în şcoli, în locuinţele oamenilor.

Debandada înlocuieşte rânduiala.

Au loc crime: este executat de contrarevoluţionari un fost NKDV-ist condamnat de Curtea Marţială românească, un privilegiat al momentului; e tatăl unui tânăr, Plamen, care o curtează pe Lenţa. Un bileţel lăsat de călăi lângă victimă insinuează că printre asasini s-ar afla şi tatăl (dispărut al) fetei.

Se fac controale şi arestări, se confiscă bunuri.

Cei care au avut legături cu nemţii sunt pedepsiţi – o victimă e tuşa Velceva, arestată de NKDV când vine să predea lucrurile rămase de la Werner. În urma bătăilor din timpul anchetei, îşi dă sufletul. Pe patul de moarte, îi cere fiicei să se mărite cu Plamen ca, în postura de nevastă a unui comsomolist de vază, să fie protejată. Fata promite că va face întocmai, dar nu se ţine de cuvânt. Renunţă la Plamen când, pentru o rapidă ascensiune socială, acesta îi cere să se lepede public de ideile ei anticomuniste şi de amintirea tatălui.

Lenţa se angajează o vreme la cantină, ca spălătoreasă de vase. Apoi, după ce face studii comsomoliste, se înscrie la Institutul Pedagogic din Chişinău. (I se trece cu vederea vina de a fi urmaşa unui duşman al poporului, după ce face un troc: vinde un covoraş persan cuiva care îi înlesneşte primirea la examen.) După terminarea facultăţii, se implică în cercetare. Îndeletnicirea îi prilejuieşte scurte evadări peste graniţă.

Trec, astfel, 12 ani. Dar amintirea lui Werner nu o părăseşte nici măcar o clipă.

Înaintea unei ieşiri în străinătate află întâmplător că bărbatul iubit trăieşte. Vestea i-o dă fiul celei care o găzduia, încă din studenţie. După un car de ani, respectivul se întoarce la Chişinău taman din Austria, unde era vecin cu Werner Storch. Prin acesta, fata îi transmite lui Werner veşti despre ea. Apoi pleacă – întâi în Cehoslovacia, după aceea în Ungaria.

Werner primeşte mesajul. Iar în ziua când ruşii invadează Ungaria, în 1956, bărbatul vine după Lenţa şi-o răpeşte, aşa cum îi promisese odinioară.

***

În şase din cele şapte capitole succinte ale romanului, autorul condensează substanţa epică şi „fişele de existenţă” ale personajelor; creionează contextul dramatic de la finalul celui de-al doilea război; schimbă vocile narative (în capitolul al şaptelea, naratorul omniscient îi predă ştafeta unui personaj – Lenţa).

Totuşi, ultimul cuvânt îi aparţine Autorului. În final, Autorul citează mărturia unei cunoştinţe amatoare de călătorii: ajungând în Tirol, aceasta descoperă lângă o cafenea un monument funerar din marmură albă. (Imaginea e reprodusă în roman.) Aici sunt îngropaţi doi soţi: Lenţa şi Werner, morţi în acelaşi an, la câteva luni distanţă. Iubirea lor născuse o legendă: se pare că dragostea le supravieţuise războiului şi distanţelor, iar femeia fusese răpită direct din Siberia, din ghearele KGB-ului.

La mormânt, florile se schimbă în fiecare săptămână. După moartea soţiei, bărbatul îşi vânduse averea, iar banii îi depusese la bancă. Aceştia sunt folosiţi în săvârşirea ritualului cu florile; se crede că vor ajunge pentru ca rânduiala să fie îndeplinită o sută de ani.

***

Din punctul de vedere al construcţiei şi al tehnicii narative, ultimul roman al lui Aureliu Busuioc nu este deloc surprinzător. Autorul aplică procedee exersate chiar şi în Singur în faţa dragostei, o carte ce redă „fidel” (!) nişte mărturii: spovedania protagonistului în faţa naratorului, scriitor de profesie (,,Scribul” explică: ,,N-am stenografiat şi nici n-am înregistrat pe bandă de magnetofon ce mi-a povestit [eroul – n.m.], dar nădăjduiesc că n-am schimbat nimic din cele auzite, ba chiar am păstrat şi naraţiunea la persoana întâi!”); plus destăinuirile femeii iubite de mărturisitor – preluate din jurnalul acesteia.

Repetitiv e Aureliu Busuioc şi în folosirea a unor simboluri (cum ar fi cel al cuplului de lebede din oraşul B, de găsit şi în Madona bălţii, o proză.)

Naraţiunea rămâne alertă, captivantă, cuceritoare, la fel ca în toate romanele scriitorului.

Dar, faţă de toate celelalte, în Şi a fost noapte… povestirea dobândeşte un alt ton: melancolic, grav, testamentar, lipsit completamente de savuroasa ironie proprie autorului.

Faţă de primul roman al lui Aureliu Busuioc, în Şi a fost noapte… alta e tipologia personajului masculin. Altul – mesajul: nu mai este vorba despre raportul intelectualului insurgent cu o societate tarată, ci (mai ales) despre dragoste.

În 2012, în seara lansării acestei cărţi, Aureliu Busuioc făcea următoarea urare cititorilor săi:

„– Să fiți sănătoși și nu uitați să vă iubiți, pentru că dragostea este cea mai frumoasă parte a vieții și unde nu este dragoste nu este nimic. Să trăiți, să fiți sănătoși și să fiți întotdeauna îndrăgostiți.*”

Mesajul romanului Şi a fost noapte… este cuprins – tot – în aceste cuvinte.

***

Aureliu BUSUIOC (26.10.1928 – 8.10.2012) este prozator, poet, dramaturg, publicist. Este autorul unui savuros jurnal În căutarea pierderii de timp (Jurnal cubanez ș.a.). A creat, de asemenea, scenarii de film.

Alte romane publicate: Singur în faţa dragostei, 1966 ● Unchiul din Paris, 1972 ● Local, ploi de scurtă durată, 1986 ● Lătrând la lună, 1993 ● Pactizând cu diavolul, 1999 ● Spune-mi Gioni, 2003 ● Hronicul găinarilor, 2006. Aceste cărţi au fost traduse în germană, rusă, slovacă şi cehă.

Şi a fost noapte…, cântecul de lebădă al lui Aureliu Busuioc, poartă următoarea dedicaţie: În memoria lui Tanţi [soţia scriitorului – n.m.]. Cartea a apărut la Editura Cartier, în 2012. Aceeaşi editură a publicat şi a şaptea ediţie a romanului Singur în faţa dragostei.

*Citatul e preluat dintr-un articol al Irinei Nechit: http://www.jurnal.md/ro/news/o-seara-de-mai-cu-aureliu-busuioc-220234/

Sursa foto: erizanu.cartier.md