Sergiu Crăciun
,,Nimic nu este mai depărtat de simplu şi de firesc decât o astfel de proză sintetică şi sculpturală…”
(Francesco De Sanctis)
La Editura Pentru Literatură Universală, în anul 1966 apărea o carte-eveniment, intitulată Ultimele scrisori ale lui Jacopo Ortis,[1] aparţinând scriitorului italian de sorginte romantică Ugo Foscolo. În traducerea românească a lui Cornel Mihai Ionescu, cartea poate reprezenta o piesă unicat în contextul literaturii europene de la încputul secolului al XIX-lea. Ipoteza aceasta este susţinută de însăşi modul cum ni se prezintă şi ni se înfăţişează discursul romanesc, extins, de fapt, la un discurs de tip epistolar şi totodată autobiografic.
Studiul culturii, civilizaţiei şi literaturii unui alt spaţiu decât cel românesc constituie, din punct de vedere cultural, o adevărată dezvoltare a nivelului de cultură atât beletristic, cât mai ales de ordin lingvistic. Literatura italiană, mai cu seamă cea modernă şi contemporană, nu este izolată de ceea ce se petrece la nivelul întregului discurs literar românesc. Astfel, un Giovanni Verga poate fi asemuit cu Liviu Rebreanu, un Ellio Vittorini poate fi comparat cu Marin Preda, Italo Svevo cu romancierul Camil Petrescu, ei bine, Giacomo Leopardi cu Mihai Eminescu, acelaşi lucru se poate spune despre Ugo Focolo pe care îl putem identifica în texte ale lui Bolintineanu, Mihai Eminescu ş.a.
În timp ce în literatura română, poezia triumfa şi domina la nivelul ideologiei romantice, în literatura italiană era evidentă proza, concretizată în romane ale lui Alessandro Manzoni, Ugo Foscolo şi scrierile morale aparținând ilustrului Giacomo Leopardi. Născut la 6 februarie 1877, la Veneţia, Ugo Foscolo vine, prin intermediul cărţii Ultimele scrisori ale lui Jacopo Ortis, cu o interesantă perspectivă în materie de scriere epică, mai ales în perioada romantismului european.
În fapt, romanul de faţă narează activitatea unui tânăr, Jacopo Ortis, care, după lungi ezitări, trăiri şi o agitaţie permanentă interioară se sinucide. Opţiunea pentru a-şi lua viaţa este pe de o parte afecţiunea pentru Teresa şi, pe de altă parte, dăruirea pentru propria ţară pe care o iubeşte şi o cântă, aşa cum identificăm la poetul nostru George Coşbuc:
Sunt suflet în sufletul neamului meu / Şi-i cânt bucuria şi-amarul…! Numele protagonistului provine de la Gerolamo Ortis, un student care şi-a luat viaţa la Padova, în anul 1796, sau chiar un omagiu adus lui J.J. Rousseau.
Cartea, un adevărat roman epistolar este alcătuită din scrisorile trimise de Jacopo Ortis prietenului său Lorenzo Alderani, pe care le publică cercetând anumite adnotări ivite pe parcursul lecturii. Refugiindu-se pe Colli Euganei, după tratatul lui Campoformio, Jacopo Ortis se îndrăgosteşte de Teresa, fiica contelui T. şi destinată de fapt căsătoriei cu Odoardo, un om bogat şi nobil, dar mediocru cu trăsăturile unui om insensibil.
Tânărul Jacopo Ortis îşi schimbă imediat perspectiva, văzând că nu are nicio scăpare şi alege să se distanţeze de Teresa, călătorind prin Italia. Să mai spun că printre etapele cele mai semnificative ale călătoriei se mai numără: vizita la mormintele celor mai importante personalităţi italiene, în Santa Croce, la Firenze; de asemenea întâlnirea cu Parini la Milano şi, nu în ultimul rând, oprirea la mormântul scriitorului renascentist Dante Alighieri.
„Dacă ar fi putut avea o istorie, adică atâta credinţă şi activitate lăuntrică încât să-şi poată lua în serios viaţa şi să se scufunde din nou în ea, Iacopo s-ar fi vindecat, ar fi renăscut la viaţă. Nenorocirea lui – mai adaugă istoricul italian – este tocmai faptul că nu poate să trăiască; viaţa lui lăuntrică este foarte dezvoltată, fiindcă nu mai are forţa de-a se revărsa în afară, şi de aceea este osândit la sinucidere.”[2]
În ciuda dimensiunilor reduse ale cărţii, romanul epistolar[3] adus aici în discuţie, poate fi încadrat într-o aşa-zisă matrice de tip autobiografic, ca rezultat al experiențelor sentimentale şi, în acelaşi timp, politice ale tânărului scriitor Ugo Foscolo. Iată, de fapt, că avem, şi de această dată, o transfigurare a parcursului existenţial către opera artistică. De aceea, în romanul Ultimele scrisori… tema politică, coroborată cu idealul iubirii de patrie şi libertate pornesc chiar de la început. Patima, dacă o putem numi aşa, pentru patrie şi iubire pot conduce la decizii ale protagonistului care au un final nefericit.
Se va putea observa că, întregul discurs epic-diaristic se constituie într-un continuu crescendo, ca brusc, în final, totul să fie pierdut. De-a lungul cărţii, cititorul este conectat, iată puterea naratorului (-creator), la tensiunea protagonistului şi neliniștitului Jacopo Ortis. Iată o frază care poate fi reprezentativă, din punctul acesta de vedere:
„20 Noiembrie
Nu sunt fericită! Îmi zise Teresa; iar cu aceste cuvinte mi-a străpuns, parcă sufletul. Nu făceam altceva decât încercarea de a mă linişti…”[4]
Cât priveşte succesul cărţii, aceasta a fost deja inclusă printre capodoperele creațiilor literare universale, istoricii şi criticii literari[5] făcând trimitere la clasici precum Goethe, Dante, Byron şi mulţi alţii.
Volum recenzat:
Ugo Foscolo, Ultimele scrisori ale lui Jacopo Ortis, Editura Pentru Literatură Universală, în traducerea lui Cornel Mihai Ionescu, Bucureşti, 1966, 237 pagini.
Referinţe critice:
Francesco De Sanctis, Studii critice, Editura Univers, Bucureşti, 1982, 444 pagini.
[1] În spaţiul literaturii italiene, Le ultime lettere di Jacopo Ortis, apare în anul 1799.
[2] Francesco De Sanctis, Studii critice, Editura Univers, Bucureşti, 1982, p. 177
[3] De roman cu elemente autobiografice şi având un caracter epistolar, putem vorbi şi în cazul romancierului interbelic din literatura română, Camil Petrescu. Iată de pildă, Ultima noapte de dragoste. Întâia noapte de război şi romanul Patul lui Procust.
[4] Ugo Foscolo, Ultimele scrisori ale lui Jacopo Ortis, Editura Pentru Literatură Universală, Bucureşti, 1966, p. 85
[5] Francesco De Sanctis, Op. cit., pp.176-177
