Adrian G. RomilaAdrian G. Romila
11.11.2015

România, prin ochelarii unei soții americane

– un deceniu Belle Époque –

În timpul unei călătorii în jurul lumii, canadianca Ethel Greening l-a cunoscut în 1908 pe arătosul și capabilul comandor în marina română Vasile Pantazzi. Și el se afla, din varii motive, într-o lungă călătorie. După misterioase întâlniri și reîntâlniri la Cairo, Hong Kong și Tokio, cei doi s-au căsătorit, în 1909, la Paris, și în același an au venit în România, stabilindu-se la Galați. De fapt, domiciliul tinerei familii româno-americane a fost, de fiecare dată, cel stabilit de îndatoririle militare ale soțului: la Sulina, la Constanța, la București, la Iași, la Odessa, în SUA. Ethel și-a urmat cu devotament alesul, chiar și când împrejurările istorice n-au fost tocmai favorabile unei femei străine, căsătorite cu un ofițer român, cu doi copii după ea. A locuit în cabine de vapor (Pantazzi a comandat, la un moment dat, pe lângă alte vase de război, și faimosul crucișător Elisabeta), în colibe de stuf și scânduri, în case provizorii, chiar în vagoane inconfortabile. Primul Război Mondial, cu tevatura refugiilor și revenirilor, a probat devotamentul unei femei care a ales să-și împlinească datoria departe de țara natală, într-un loc pe care l-a acceptat, cu toată disponibilitatea. Poziția sa a fost aceea a unei tinere care a abordat România începutului de secol cu instrumentele unei profunde alterități, dar și cu o imensă toleranță și inteligență practică. A intuit din primele clipe că trebuie să se integreze într-un spațiu al contrastelor, motivate de conservatorismul de sorginte rurală, de inserțiile (încă) nedigerate ale modernității europene, de mentalitatea tipică unui areal care a fost mereu imprevizibil.

Probabil n-am fi auzit de numele ei dacă n-ar fi publicat, în 1921, la Toronto, în engleză, o superbă carte de amintiri despre primul deceniu de expatriere. România în lumini și umbre (1909-1919) reprezintă prima ediție românească, și ea e, deopotrivă, oglinda României Belle Époque și povestea de viață a unui proaspăt cuplu. Potențialul narativ (chiar cinematografic) pare direct proporțional cu poziția marină a soțului, la fel ca în cazul lui Matila Ghyka, alt ofițer naval român cu ”extinderi” internaționale. E ca și cum marea, mai mult ca oricare alt element, ar juca rolul esențial în caracterul aventuros și spectaculos al unor destine.

Venită dintr-un spațiu profund democratic, multietnic și extrem de progresist, Ethel are o tușă ageră, atunci când comentează realitățile țării de adopție. Prin ea, vedem mai critic ceea ce nouă, nativilor, ni se pare normal și, deci, inobservabil. Obligată să locuiască în diferite zone ale României, să se deplaseze, să viziteze, să existe, într-un cuvânt, tânăra canadiană reușește să aibă perspectiva sigură și convingătoare a ”străinei”. România nu încetează să o fascineze, prin obiceiuri și prin mentalități, prin peisaje și personaje. Mai puțin cinică și mai entuziastă decât soțul ei, autoarea e foarte sensibilă la detalii și la pulsiuni afective. Face observații culinare, admiră folclorul, arhitectura, cutumele religioase, pe cele sociale, vrea să învețe limba și să nu ofenseze, prin reputația ei de ”americană”. Deschisă și obiectivă, nu lucrează nici cu prejudecăți, nici cu generalizări. Oamenii sunt de toate felurile, așa cum societatea însăși are ritmuri variate de prezență și de evoluție. Femeile sunt elegante și se îmbracă după ultima modă europeană, bărbații sunt galanți și viața cotidiană (cel puțin în mediul urban) e destul de rafinată, dar numeroase habitudini adesea greu explicabile încă funcționează. Ethel Pantazzi participă la serate, are legături cu familia regală și cu familiile celorlalți militari din mediul soțului, face excursii în țară, merge cu automobilul și căruța, cu vaporul și cu trenul, intră în saloane, în hoteluri și în spitale, gustă, aude și vede de toate, fără să se ferească de episoade care-i pun la încercare anduranța feminină (locuiește un timp în Deltă, la Sulina, și în case rustice, prin tot felul de zone).

Viața activă aduce un spor de cunoaștere și de experiență, care o va ajuta să aprofundeze percepția unei culturi (învață versuri, legende și povești locale) despre care nu știa nimic înainte. Notează, la un moment dat, în timpul unei vacanțe la un conac, lângă Tecuci: ”Pentru mine, venind din America, a fost oarecum șocant să văd contrastul dintre conacele cu grădini atent întreținute, clădiri frumoase, facilități moderne și servitori bine instruiți și lumea medievală din afara acestora: bordeie, condiții primitive de viață, superstiție și ignoranță; m-a uimit faptul că pe șosele automobilele treceau pe lângă care trase de boi – secolul XX trecând în goană pe lângă relicvele secolului al XV-lea. Pentru cei neobișnuiți cu această stare de lucruri, nimic nu este surprinzător, însă mie «îmi dă de gândit», cum spun francezii”.

De departe, cel mai memorabil dintre toate episoadele este cel al deplasării la Odessa, unde Vasile Pantazzi fusese trimis să se ocupe de proviziile pe care Rusia le promisese României, ca aliată în război. Surprins de împrejurările revoluției bolșevice, e arestat, iar Ethel e obligată să facă față, alături de copii, unor situații limită, adesea foarte aproape de pierderea vieții. Aventura evadării din Ucraina, în martie 1918, cu ajutorul celebrului colonel canadian Joseph Boyle, împreună cu alți prizonieri români, a dat cea mai înaltă măsură a curajului acestei femei. Se poate spune că avut o contribuție importantă la finalul fericit al unui eveniment cu mare potențial tragic, la nivel național.

Poveste de viață și document istoric, cei zece ani românești cuprinși în relatarea americancei Ethel Greening au fost de-ajuns pentru ca ”patria lui” să devină și ”patria ei”. Probabil că, acasă, în Canada, când a scris textul cărții, autoarea a păstrat același sentiment al proprietății pentru țara pe care a descris-o cu luminile și umbrele ei, la început de secol. Îl deschisese, la rându-i, cunoscându-l pe tatăl copiilor ei.

România în lumini și umbre (1909-1919), Humanitas, 2015, trad. de Constantin Ardeleanu și Gabriela Debita, 306 pag.

(text apărut în ultimul număr al revistei „România literară”)

659 cititori