Rigoare matematică și poezie

Prin Femeia – nasture, al treilea volum de poeme al Andei Comșa Chiș, eul liric se întoarce spre registrul tematic al primei cărți de versuri, Un zâmbet mi se agaţă de buză¹, mai exact spre revolta împotriva lumii şi a condiției poetului, dar păstrînd și dezvoltînd destule imagini prezente în volumul În cealaltă parte a oraşului², cu specificația că, de data aceasta, sarcasmul violent este combinat cu ironia fină, un vizibil cîștig pe plan estetic.

Întoarcerea spre propriul sine, pendularea între cotidian și oniric, stare privilegiată predilectă a celui de-al doilea volum al autoarei, sînt cîteva direcții în se dezvoltă atmosfera poemelor din Femeia – nasture. De altfel, visul rămîne singura alternativă a eului poetic, aflat într-o continuă căutare a sensurilor existențiale.

Imaginea coșmarescă a personajului feminin, „schița unui ideal” din poemul care dă titlul volumului, Femeia-nasture, este foarte sugestivă și închide oarecum orizontul. O păpușă cu gura cusută cu sîrmă, cu ochii goi, ca două „tranșee” anunță o transformare, o sfîșiere, chiar, o criză a identității, sugerează trecerea spre individul masă. Cotidianul este plin de violență, de pericole ca pîndesc la tot pasul, ca în poemele Ucigaș de cuvinte, Nebun și singur, Floarea, Azi dimineață etc., iar relația cu divinul rămîne în sfera unui posibil, greu de atins și destul de îndepărtat. Poeme ca Despre a muri, Îngerii, Fără trup, Ce mai face Dumnezeu?, Nici măcar etc., plasate în zona ironicului și a degradării, conțin imagini semnificative. Îngerii au dinți de lapte și „mușcă din miezul calciului/ unui Adam” (Îngerii), „Carnea de care mă lepăd/ mă strigă”, picioarele sînt ținute în lesă, iar falangele, singurele rămase libere, gîtuiesc sinele (Fără trup).

Alternativa, cum spuneam, la fel ca și în primele două volume ale Andei Chiș, rămîne retragerea în lumea visului, unde ființa se salvează prin sensibilitate. Visul este necesar, el hrănește eul liric – „Visele sunt ca o pâine bună – își zise/ Trebuie devorate înainte de a se usca/ Până la urmă doar ele se pot împotrivi/ Dumnezeu e sarac și nu manîncă pâine” (Visele) –, visul susține fiinta – „Când voi renunța la vis, hainele îmi vor fi atît de mici/ Încît voi rămâne goală în ochii lui Dumnezeu” (Decembrie 22).

Poemul Lucruri neterminate conduce spre obiectul fetiș, spre obiectul nefuncțional cu valoare onirică. Bucățile mici își pierd funcționalitatea și prin tăiere, și prin anularea lor în relația cu timpul, dar, redescoperite, au capacitatea de a provoca visarea, de a relocui oniric în spații fericite. Regresia în fața obiectelor de colecție poate vindeca, poate anula spaima trecerii timpului: „Lucrurile neterminate/ Trebuie tăiate în bucăți mici/ și puse în cutii atemporale./ Astfel deschise după mult timp/ Devin bucăți perfecte/ Pentru că din punctul de vedere/ al adevărului lor/ Ele au încetat să existe” (Lucrurile neterminate).

Conviețuirea cu celălalt, socializarea, căutarea propriului sine sunt surprinse în tușe violente. E vorba despre viață, așa cum e ea, cu bune și rele și multe neînțelesuri și amăgiri, surprinsă de un creator care are capacitatea de a visa, care exersează încercarea de sustragere din fața timpului, care are puterea de a masca neîncrederea, și mai ales spaima, într-o lume plină de incertitudini. Situațiile își găsesc rezolvarea încet, cu pași măsurați, ca într-o problemă complicată de matematică, proces în care atenția e fundamentală. Ai greșit sau ai sărit o etapă, rezultatul va fi altul, cu totul altul, dar nu lipsit de frumusețea lui lăuntrică. 

Gabriela Chiciudean