Adrian G. RomilaAdrian G. Romila
18.11.2015

Regele Gogoșar

Personajele lui Radu Aldulescu își trăiesc viața la limita împlinirii, pe linia subțire dintre extracția joasă, snobismul urban și vitalismul regenerant. La fel cum romanele în care se mișcă aceste personaje sunt la limita mitului, prinse, epic între pasta grunjoasă a realismului contemporan și pânza fină a parabolei. Trecute prin spectaculosul picaresc și violența parvenirii, destinele aldulesciene deschid o lume fascinantă, ramificată, proaspătă, alimentată de pendulările permanente între înainte și după 1989. Cu certe foloase literare.

În Istoria Regelui Gogoșar (Cartea Românească, 2015) întâlnim din nou un Julien Sorel care se metamorfozează în emblema omului comun din România ante și postcomunistă. Parabola îl are de data aceasta în centru pe Victor Emanuel Calomfirescu, un profesor de matematică sărac, inteligent, ambițios, ghinionist, instinctual, portretizat în măști suprapuse, care nu ezită să-și transforme mereu trecutul compromițător într-un prezent care să-l relegitimeze. Cu veleități de poet, fiul agricultorului Gogu din Gogoșu reușește să scuture greutatea unei identități rurale și să ajungă în București, adoptat de unchiul și nașul său, Relu Calomfirescu. El îi dă numele biblic-regesc și îl ține în facultate, fără să aibă pretenția vreunei recunoștințe ulterioare. Intrat, apoi, în Pepinieră, o adunare de scriitori care mai de care mai compromiși, Emanuel devine ucenicul apropiat al maestrului Vergilius, poet național, mare amator de femei și adulație, dar devine și apropiat al căpitanului de Securitate Ardeleanu, căruia îi furnizează rapoarte informative despre Pepinieră. Amestecul de parabolă și epos social e evidentă, în acest roman al unei umanități care încearcă să traverseze istoria profitând de ambiguitățile morale pe care aceasta le generează. Că eșecurile și reușitele au, toate, parfumul amestecat al greu decelabilelor reîncarnări succesive, nici nu mai contează, mai ales când simți că ea, istoria, ți-a dat satisfacție și te-a răzbunat, în fața tuturor inamicilor. Să ajungi, din progenitura ceapistă a unui sat din Oltenia, un potentat al Bucureștiului, un ”rege”, e un veritabil dar al istoriei. Traseul destinal al lui Emanuel Calomfirescu e, de altfel, tipic caracterologiei din romanele aldulesciene, la fel ca și intersecția lor în alte și alte povești, într-o saga generoasă, care sporește cu fiecare carte, reunind neașteptat vechi și noi personaje.

Grație relațiilor cu Securitatea, tânărul poet urcă, încet, treptele unor poziții comode: se titularizează, ca profesor, își publică versurile și se însoară avantajos cu fata unei familii de medici din protipendada capitalei. Jucărie a lui Dumnezeu sau a diavolului, cum însuși se vede, Emanuel intră într-o poveste încurcată cu un elev ucis din cauza lui și e condamnat la un an de pușcărie, din care iese exact în zilele Revoluției din 1989, numai ca să devină, în noua epocă liberă, artizanul altor metamorfoze. Rămas pe drumuri, cu aripile retezate, aproape uitat de fosta soție bogată și de căpitanul ajuns colonel, eroul trage iarăși cartea câștigătoare. Înființează o revistă (anticomunistă, desigur), unde îl aduce ca editorialist feroce pe fostul său maestru, Vergilius, se lansează în afaceri profitabile și, având complicitatea ”emanaților” revoluționari, e, în sfârșit, ”omul zilei” — căutat, admirat, pe valul puterii și al faimei. Postura luciferică de ”rege” în devenire cască și mai mult prăpastia compromisurilor, căci, recăsătorit cu aceeași ”fostă” (beneficiara unei salutare și imense moșteniri), își repudiază maestrul și bruma de ideal, înființând, alături de alți parveniți, un partid cu nume argotic semnificativ, unde reciclează vechi tovarăși de drum. Îngrășat excesiv, pigmentat de boli, apatic, îmbătrânit înainte de vreme, prins între frustrarea de-a crește un bastard și bucuria de-a fi lângă viguroasa-i amantă, ex-parlamentarul și ex-ministru Emanuel Victor Calomfirescu atinge apogeul menit oricărui rege care a avut lumea la picioare. Pe cea de aici și, poate, pe cea de dincolo.

Martor și parte al unui timp imprevizibil, eroul lui Radu Aldulescu rescrie, în mic, avatarurile oricărui individ care a ocupat toată scara tipologiilor: fiu de țăran ”gogoșar”, bucureștean, apoi, chiar în ”elita” îmbogățiților post-decembriști, după ce suferise din pricina sărăciei și a condiției de fost pușcăriaș; poet, profesor de liceu industrial, director de editură, revistă, tipografie și partid; informator al Securității, îndrumător de conștiințe, pretins dizident și beneficiar al drepturilor aferente; soț, tată, amant și prieten al oropsiților; și enumerația poate continua. Monumentul kitsch pe care și-l face, drept cavou, în cimitir, e pe măsura măreției obținute cu atâtea sacrificii și gesturi faustice, la fel ca și discursul care-i spune povestea, înțesat, adesea, de cunoscute lozinci și expresii argotice. E vorba de o narațiune fluentă, captivantă, foarte bogată lexical și vag testimonială (există, ici-colo, o confesivă persoană I), care ocupă o gamă largă de stiluri, de la cel oficial al discuțiilor intelectual-politice, la cel mai de jos, al celor lângă care eroul combate, de-a lungul sinuosului său destin.

Ca și Laurian Susanu sau Robert Stan/Satan din romanele anterioare (ambii apar, la un moment dat, și în acesta), protagonistul Rege Gogoșar ilustrează din plin surprizele unei vieți și ale unei istorii. Într-o, iarăși, foarte bună carte de ficțiune.

(text apărut în ultimul număr al revistei „Convorbiri literare”)

322 cititori