Alice-Elena-Gabriela Chicoș Debut în critică
Modernismul, în sens larg, este un curent ce presupune ruperea tradițiilor și, la nivel poetic, lărgirea universului liric prin inovarea limbajului, dar și a temelor tratate. Tudor Arghezi, ca reprezentant al acestei mișcări, se va folosi de puterea cuvântului pentru a transmite noi concepții și propriile sale percepții despre existența umană. Influența lui Mallarmé este vizibilă; ca și în Franța sfârșitului de secol XIX, Arghezi reușește să creeze o ruptură epistemică prin intermediul versurilor. În cazul ambilor poeți, o poezie care aparține modernismului poate dobândi mai multe sensuri. Versul va deveni „un cuvânt nou”, o sinteză spirituală care „va concentra în sine volume”, cum scria Vladimir Streinu în „Versificația modernă”.
Puterea lui Arghezi stă în prelucrarea limbajului, care rezultă în crearea unei arte poetice moderniste. Substantivele și adjectivele sunt folosite strategic, ca măsurare a senzațiilor: „brut”, „bolborosire”, „bube”, „surd”, „gângav”, „plesnește”. Idealul său poetic este reprezentat prin cuvinte dure, care sunt firești în limba vorbită, dar care nu s-au folosit, până atunci, cu aceeași ușurință și în limbajul poetic. Poetul nu inovează vocabularul, nu creează cuvinte noi, ci le aduce în lumină pe cele deja existente, plasându-le într-un mod bizar, diferit de modul cu care cititorul era obișnuit.
Democratizarea poeziei se traduce prin schimbarea formei, a înțelesului, a modului de transmitere a mesajului și a temelor abordate. Poetul caută și examinează noi concepte; modernismul, curent posterior romantismului, acționează la nivelul temelor, al limbajului și al formei. Deși Arghezi este asociat, în școală, cu tema creației ca moștenire spirituală pentru veșnicie, cu existența umană și spiritualitatea religioasă, poetul nu poate fi identificat doar prin acest gen de poezie. Regăsim la Arghezi și alte genuri de versuri și teme – poezii de tip jurnalistic, poezii filosofice și lirici în care existența și divinitatea sunt văzute într-o manieră umoristică. Așadar, poetica argheziană este una diversificată, care nu se limitează doar la anumite concepte, dar care gravitează în jurul ființei umane și a existenței prin prisma mai multor perspective.
Tudor Arghezi s-a remarcat târziu în lirica românească raportat la alți poeți. La 47 de ani, în 1927, a publicat primul său volum de poezii, „Cuvinte potrivite”, iar la câțiva ani, placheta de versuri „Flori de mucigai”. Puțini cititori știu însă că poetul a avut mai multe reprize publicistice în care s-a afirmat. A debutat la doar 16 ani sub influența lui Macedonski în „Liga Ortodoxă”, iar la câțiva ani după acest moment a scris versuri și poeme în proză și în publicații precum „Revista modernă” sau „Viața nouă”. Poetul va continua să publice până la sfârșitul vieții. Tăgăduitorului nu i-a lipsit plăcerea muncii – după cel de Al Doilea Război Mondial, el a publicat în jur de 20 volume, mai mult de 10 dintre acestea fiind cărți de poezie originală.
Perioada ulterioară anului 1943 (an în care Arghezi a fost închis în lagărul de la Târgu Jiu) este una importantă pentru lirica poetului. În volumul „Una sută una poeme”, în poezia „Cînd s-ar opri secunda” (1947), viziunea este una predominant subiectivă, în care disperarea privitoare la existență este marcată printr-o succesiune de versuri al căror nucleu comun este moartea ca final al existenței terestre. Spiritualitatea nu este evocată; singurii referenți sunt „cavoul” și „cripta” („Singurătatea-n zale mi-a străjuit cavoul (…) / De mult păzește cripta și treapta ce scoboară”), elemente aflate într-o strânsă legătură cu existența pur terestră. Componenta spirituală, în această poezie, este cel mult sugerată prin sintagma „Ales pentru odihnă rănitului oștean” – „odihna” nu este văzută ca o dispariție definitivă, ci temporară (nici măcar nu folosește cuvântul „somn”).
Spre finalul vieții sale, la începutul anilor ‘60, Arghezi conturează în mod remarcabil tema existenței prin volumele „Frunze” și „Poeme noi”. Demersul său existențialist, început în 1927 în prea-cunoscutul volum „Cuvinte potrivite” prin psalmi este, în cele două volume mai sus menționate, de o implicație mult mai profundă în ceea ce privește dialogul poet-divinitate. Memorabil însă este felul în care filosofia îndepărtează orice neclaritate și este substituită de o ușoară notă ironică. În poezia „Din peșteri”, eul liric este un „școlar” („Sînt un școlar întârziat în vreme”) a cărui dorință este de a rămâne doar el cu Dumnezeu. Înaintarea în viață este văzută ca fiind dăunătoare („Aș vrea să fi rămas ce-am fost / S-ar mai putea vreodată, pe hârtie, / Ca mâna mea cu cremene să scrie / Un căprior înalt, fecior și ciut, / Ca meșterul sălbatec, neștiut?”). Imaginea este una a unui timp biblic inițial, de la începutul vieții, când comunicarea om-Dumnezeu era posibilă. În „Haruri”, ludicul se continuă prin asemănarea relației dintre om și Dumnezeu cu aceea dintre o slugă și stăpânul său, în care rolurile se inversează, iar sluga este cea care își ironizează stăpânul: „Domnul gingașul și milosul foarte / Avea de dat porunci și-ntr-altă parte”. Divinitatea ar mai putea fi comparată și cu un gospodar care dă porunci și dispare, lăsând singur robul: „Cine și-l calcă, Domnul sau robul lui, cuvântul?”. Remarcabilă, în cele două poezii amintite, este raportarea eului poetic la Dumnezeu: spre deosebire de „Cînd s-ar opri secunda”, în care existența se raportează la pământesc, prezența divinității este indicată în mod direct prin cuvântul „Domnul”, regăsit de șase ori de-a lungul poeziei.
În carnetele sale de la Tîrgu Jiu regăsim o poezie de tip jurnalistic, descriptivă, ilustrând viziunea infernului uman în război. Îl regăsim aici pe Arghezi adeptul imaginilor vizuale explicite, create prin alăturarea de cuvinte nefirești: „Carnea pe ei e vînătă și creață”, „Atîta carne bună le-a rămas, / Cît buba rea, de la urechi la nas”. Entitățile care populează „satele și văile din Jii” sunt niște „Strigoi”: „Strigoii ăștia mici, de țară”, iar peisajul creat este unul crud, care, de fapt, nu are pic de viață, de trăire: „Și s-ar sfii să calce pe pământ, / Ca de mormînt”. Poezia aparține volumului „Una sută una poeme” și se distinge prin descrierea detaliată, în care regăsim aproape în fiecare vers câte o imagine vizuală.
Pe lângă tema recurentă a existenței, Arghezi va ilustra și problema libertății creației prin poezia „Poetului necunoscut”, un elogiu pentru problematica sacrificiului. Construită sub formă de predică, eul poetic pare că înștiințează un tânăr poet, neinițiat sau poate prea puțin inițiat, despre parcursul creator, asociat cu un altar: „Cînd ți-ai pornit clădirea altarului visat”. Rolul poetului nu este doar unul estetic, ci și unul fundamental, întrucât prin lirica sa el ajunge către sufletele celor care îl citesc: „Cu tainele nu-ncape de-a gluma să te joci”. Condiția poetului este una de poet damnat, care trebuie să înfrunte, să se consacre pentru a putea izbăvi în lirică, în acest loc cu profundă încărcătură spirituală: „Un blestem te-mpresoară din veac în veac, dar tu / Îi ești dator clădirii s-asculți de el, sau nu.”. Cât timp poetul a promis să creeze, acesta are datoria de a-și concretiza și fructifica opera, care implică „inima și viața zidite-n temelie”.
În mod firesc, amintesc și despre poeziile arhicunoscute ale lui Arghezi, „Testament”, „Flori de mucigai”, reprezentative pentru estetica urâtului („bube, mucegaiuri și noroi” – imagine vizuală cu profunzime lirică, esențială în descrierea actului creator), ascensiunea intelectuală a spiritului („Cartea mea-i, fiule, o treaptă. / Aşeaz-o cu credinţa căpătâi”), dar și cultura, „cartea” lăsată ca moștenire pentru eternitate. Arghezi adoptă, în volumul „Prisaca” și o atitudine ludică, vietăți precum câinii sau albinele (recurent) fiind nucleul poeziilor.
În final, Arghezi preconizează ruperea poeziei de elementul anecdotic. Creează un nou moment literar prin exploatarea imaginilor, cu precădere a celor vizuale, și prin aceea a unor alăturări inedite de termeni. El sacrifică formula clasică a poeziei pentru a intensifica sentimentul și impresia lirică pe care urmează să o aibă cititorul. Opera argheziană este una purificatoare (chiar dacă limbajul poetic ar induce, în aparență, altceva), poetul admirând constant sufletul uman și acordându-i o atenție deosebită. Arghezi nu neglijează mulțimea de stiluri în care poate scrie, având atât poezii strict legate de existența umană și de spirit, cât și poezii de tip jurnalistic sau care vizează creația și parcursul creator. Prin urmare, datorită regimului uimitor, variat, ramificat în care poetul scrie, se poate scrie și despre rolul său esențial în democratizarea poeziei românești.
Bibliografie:
Cioculescu Șerban, „Tudor Arghezi”, Editura Minerva, București, 1971
Crohmălniceanu OV.S., „Literatura română între cele două războaie mondiale”, vol. II, Editura Minerva, București, 1974
Simion Eugen, „Scriitorii români de azi”, vol. II, Editura Cartea Românească, București, 1976
Streinu Vladimir, „Versificația modernă”, Editura pentru Literatură, București, 1966
________
Alice-Elena-Gabriela CHICOȘ este studentă în anul III la Facultatea de Limbi și Literaturi Străine, Filologie Franceză – Română
