Poezie și evlavie

Au apărut simultan trei noi cărți de versuri de Ignatie Grecu, Steaua mângâierii, Altă înserare și Cântecul păsării pe acoperiș. Ele completează o listă pe care se mai află: Bucură-te, 1992, Mierea singurătății, 1994, Cântec pentru cnemidă, 1994, Hrisov această zi, 1995, Stihurile despre nisip, 2001, Sipetul de taină, 2004, Aripă de înger, 2006, Lacrimi de mărgean, 2009, Floare de har, 2012.

Un volum remarcabil prin intensitatea emoției religioase este Cântecul păsării pe acoperiș,care într-o primă variantă avea titlul Lăudând pe Dumnezeu. Autorul, cu o evlavie reală, care pare neverosimilă în lumea de zi, a considerat probabil prea directă referirea la Dumnezeu și a găsit un titlu care evocă divinitatea indirect.

Trebuie amintit faptul că Ignatie Grecu duce o viață de călugăr, fiind protosingel la Mânăstirea Cernica. Locuiește într-o chilie ticsită de cărți, reviste și manuscrise și cunoaște bine istoricul așezământului, inclusiv momentele care fac parte și din istoria literaturii: venirea într-o excursie, la Cernica, în 1882, cu o birjă, a lui Mihai Eminescu, însoțit de un nepot al lui Slavici, șederea lui Tudor Arghezi, călugărit temporar, la mânăstire, între 1900-1904, cumpărarea de către unii scriitori de azi, cunoscuți, a unor locuri de veci în cimitirul mânăstirii.

Despre versurile lui Ignatie Grecu a scris în România literară (nr. 34/ 2009), cu prețuire, regretata Constanța Buzea, dar și alți cunoscători de poezie s-au pronunțat favorabil asupra lor, de-a lungul timpului. Poetul a evoluat mult pe parcurs. La început dezvolta în poeme o retorică religioasă specifică modului de exprimare preoțesc, generată de grija de a nu încălca regulile „corectitudinii ecleziastice”. În creația literară, orice grijă străină de literatură este nefastă.

Puțini sunt autorii, cu sau fără pregătire teologică, despre care se poate spune că s-au eliberat de această inhibiție. Unul dintre ei este în mod sigur Ignatie Grecu. Dar cum s-a eliberat? În orice caz, nu în modul exuberant al lui Cristian Bădiliță, care practică un ortodoxism neortodox, o excentricitate ludică, asemănătoare cu aceea din poezia lui G. Călinescu. Ignatie Grecu și-a însușit creștinismul, l-a transformat în modul lui de a vedea lumea.

El privește totul cu o atenție respectuoasă și cu dragoste. Pășește în lume cu sfială. Renunță la orice formă de paradă a eului, străduindu-se să nu tulbure prin prezența sa armonia existenței, în schimb este ultrasensibil la ce se întâmplă în jur:

„Este de ajuns/ un ram clătinat/ de-o boare subțire de vânt/ ca să iubesc/ din nou/ și să cânt.” (fără titlu).

Idealul poetului este ca prezența lui să treacă neobservată și nici măcar să nu poată fi dovedită, iar poezia lui să înmiresmeze văzduhul:

„Fii precum privighetoarea./ Cântând/ nimănui nu se arată.// Când mai aproape/ când mai departe/în crângul înverzit.// Nimeni n-a văzut-o vreodată./ Cântecul ei minunat/ rămâne în auz o vreme./ Cât timp/ mireasma liliacului nu se trece/ sorbită-ndelung de vânt.” (Precum privighetoarea).

Este o poezie de inspirație religioasă, dar este poezie, nu imn sacerdotal. Poetul scrie cu un entuziasm mistic autentic, spre deosebire de alții care folosesc mecanic limbajul predicilor. Poemul său suprem este… cerul. Iată această idee într-un scurt poem antologic:

„Greu/ și cu mare zgomot/ cad/ din înălțime/ schelele acestui poem!// Le-am folosit/ pentru a-l scrie/ cât mai frumos/ așa cum îți place ție.// Știind că nimic/ nu durează/ mai mult sub soare/ decât albastrul cer.” (Albastrul cer).

Orice subiect este atins de poet ușor, în treacăt. Poemele sale par scrise cu o nuia pe suprafața apei. Eminescu, de exemplu, este evocat fugitiv prin emoția amintirii lui:

„Acum un secol și ceva/ pe o bancă/ a stat Eminescu./ De-atunci/ mereu/ toamnă de toamnă/ frunzele cad/ peste umbra lui.„ (Umbra lui Mihai Eminescu la Cernica).

Mărturisesc că multă vreme am considerat creștinismul o religie tristă, bazată pe suferință și compătimire, fără acea vocație a bucuriei prin care m-a atras încă din adolescență vechea mitologie greacă. Poetul de la Mânăstirea Cernica ne demonstrează (deși nu acesta este scopul lui) că există și un mod creștinesc de a sărbători existența (care, e adevărat, nu are nimic orgiastic): prin dragoste și bunăvoință, printr-o inepuizabilă tandrețe față de lume, chiar și față de ceea ce pare insignifiant. Ți se încălzește sufletul citind o poezie ca Iarna aceasta:

„Am adunat de pe jos/câteva frunze căzute/ înfrigurate de plâns.// le-am luat cu grijă/ și le-am pus în chilie/ pe masa de scris.// Am zis. Să fie cât mai aproape/ iarna aceasta care vine/ o vom petrece împreună/ fără prea multe cuvinte.”

Ignatie Grecu, Cântecul păsării pe acoperiș, București, Ed. Rawex Coms, 2014 (coperta: ornament brâncovenesc), 164 pag.

(Text publicat în România literară nr. 12/ 2015)