Poezia făcută din nimic

Dan Sociu (născut în 1978, la Botoșani) trăiește liber și riscant, având toate semnalmentele unui poet. Nu se rade, refuză ostentativ premii literare (nu chiar pe toate), povestește cu o franchețe sfidătoare ce mult a contat pentru el alcoolul etc. Nu întâmplător, este simpatizat și admirat de tineri. Iată portretul pe care i-l schițează o tânără publicistă, Oana Dan:

„Îl găsiți în toate antologiile de poezie contemporană, e băiatul care scrie simplu și percutant despre beție, dragoste, despărțiri, fantasme sau despre lucruri mult mai banale din viață.” ; „Alcoolul l-a ajutat să agațe gagici și să scrie versuri bune, pe urmă i-a stricat casa și viața și l-a băgat în spital de unde nu credea că mai scapă. A ieșit viu, a reînvățat să trăiască”.

Un poet din secolul nouăsprezece originar din aceeași zonă (poet care, e adevărat, a publicat mai puține poezii în timpul vieții decât Dan Sociu până în prezent) îi ironiza pe cei care credeau că poza de poet te face poet:

„Nespălat, neras să umbli/ Și rufos și deșuchet −/ Toate-acestea împreună/ Te arat’a fi poet.”

Adevărul este că orice excentricitate și, culmea, orice act de conformism se justifică, devin fermecătoare și intră în legendă dacă poetul are talent. Dacă nu – nu.

Prima impresie în legătură cu Dan Sociu este tocmai aceea că îi lipsește talentul. Cine deschide cuprinzătoarea antologie a poeziei lui intitulată Vino cu mine știu exact unde mergem simte că alunecă de la început în „noroiul greu al prozei” și se gândește să renunțe. Dacă n-ar fi tipărite sub formă versuri, versurile n-ar mai fi versuri, ci proză, și anume o proză cu desăvârșire banală:

„Mă întind în pat, mă gândesc la vechii mei prieteni, la un Crăciun fără zăpadă, la cheful de la Costel, când ne-am culcat fiecare cu cine am apucat și ne-am trezit a doua zi cu păduchi. Credeam că numai eu am și mi-era rușine și ceilalți la fel. Mihaela credea că a molipsit-o pe soră-sa și eu credeam că i-am luat de la Daniel care ieșise din pușcărie. Paula i-a spus Mihaelei și Laura a zis am fost și eu la un chef de-al vostru și m-am umplut de păduchi. Marcel s-a ras în cap, eu m-am tuns, fetele s-au dat cu gaz.”

Cam așa ceva rezultă din comasarea, sub formă de proză, a 17 versuri din poemul Fratele păduche.

Pe cine interesează asemenea istorioare insignifiante și triviale? Ceea ce urmează schimbă însă totul. Verbiajul banal se transformă în poezie sub ochii noștri:

„după câteva luni/ la o bere/ ne-am luat inimile-n dinți și-am mărturisit/ astfel am aflat că nu daniel era vinovatul/ că el ieșise din pușcărie doar cu ploșnițe/ că povestea pornise de undeva// din afara noastră/ și în fond totul se explica prin dorința/ simplă/ omenească a unui păduche însingurat/ de a sărbători crăciunul cu noi”.

O tandrețe stângace, bărbătească răzbate din aceste versuri, făcându-l pe cititor să nu regrete că a continuat lectura.

Poezia lui Dan Sociu decolează adeseori ca un avion, nu ca un elicopter. Merge multă vreme pe roți, la nivelul solului, face și câteva viraje lente, îți vine să crezi că nu se va mai desprinde vreodată de pământ, și totuși, în cele din urmă, învinge gravitația și se înalță în văzduh.

Alteori, repetarea in crescendo a uneia și aceleiași fraze extrase din comunicarea curentă, de fiecare zi, repetare tânguitoare (ca aceea practicată uneori de Nichita Stănescu), generează dramatism și emoționează:

„nu vreau să te superi/ sau să vezi toate astea ca pe-un reproș/ dar îți spun când am făcut primul avort/ poemele tale nu m-au ajutat cu nimic/ n-aș vrea să înțelegi cine știe ce/ să tragi concluzii pripite și unde nu-i cazul/ dar la al doilea avort/ poeții sunt sensibili asta o știu/ dar la al doilea/ te rog nu gândi urât despre mine/ poemele tale nu m-au ajutat chiar cu nimic/ și cred eu/ ba chiar sunt sigură/ și să nu crezi că nu-mi place ceea ce scrii/ sunt însă convinsă/ că dac-aș mai face unul/ un avort adică/ poemele tale nu m-ar ajuta cu nimic” (Când am făcut primul avort).

Nu se înțelege de ce anume și cum funcționează ca poezie textele lui Dan Sociu, în mare parte inexpresive, confundabile cu sonorul vieții de fiecare zi. Poezia se poate fabrica din idei, din epică, din vise, din cuvinte, din necuvinte sau din poezie. Poezia lui Dan Sociu pare creată din nimic. Seamănă cu o scamatorie.

Două observații se pot avansa în legătură cu recenta antologie. Era nevoie de o selecție mai severă (iluzionistului nu-i reușesc chiar toate scamatoriile). Și era nevoie mai ales de renunțarea la unele stridențe (de genul „mă cac pe mine/ de trist ce sunt”).

Mizerabilismul nu-i stă bine acestui autor brutal-duios și căruia nu-i lipsește măreția nici atunci când se scufundă în promiscuitate. Dan Sociu nu este un poet mizerabilist. Este un poet.

Dan Sociu, Vino cu mine știu exact unde mergem, antologie 1999− 2014, ilustrații de Felix Aftene, postfață de Bogdan-Alexandru Stănescu, Iași, Ed. Polirom, 2014. 240 pag.

(text reprodus din România literară nr. 12/ 2015)