Poezia ca revelație a sinelui

Cecilia Dragomir, poetă ploieșteană, membră a cenaclurilor literar- artistice „Atitudini vechi și noi”, coordonat de Gelu Nicolae Ionescu și „Împreună”, coordonat de Iulia Dragomir, este o prezență activă în universul cultural prahovean, evidențiindu-se ca o poetă originală, cu o imaginație bogată și o sensibilitate imagistică aparte. Tumultul trăirii este resortul principal al demersului liric, versurile sale curgând parcă asemenea unui izvor, cu noi și noi unde, meandre, șoapte, licăriri. Poezia care deschide volumul Armonii de doruri sparte, publicat la editura Pim din Iași, în 2026, susține o centrare către sine, către sondarea conștiinței, a valorilor călăuzitoare, într-un monolog adresat divinității, autoarea supunându-se analizei, trasând primatul laturii spirituale în ghidajul interior. „Vezi, acum, acasă vin- / eu sunt rătăcită oaie…/ Trupu-mi e stelar suspin- / respirarea lui mă-ndoaie./ Vin în casa Ta cea dragă/ să-mi pierd urmă de păcat;/ Parcă viața mea întreagă/ lângă Tine m-am aflat…” (Acasă). Își recunoaște natura umană supusă căderilor, rătăcirilor, poezia e ca o spovedanie: „Vezi, acum, acasă vin-/ eu sunt rătăcita oaie;/ Ascult glasul Tău divin/ că polen cu chip de ploaie.” (Acasă) Rimele interioare, variate, conferă muzicalitate, ilustrând dorința de armonie. Limbajul neologic, savant, orientează cititorul spre un registru nu întotdeauna accesibil oricui. Interogațiile retorice surprind spiritul curios, dubitativ, al poetei dornice de a înțelege mecanismul după care funcționează lumea. Autoarea este atentă la fiecare detaliu, este ancorată în realitatea în care trăiește, analizând cu minuțiozitate și spațiul interior, cu ochi de pictor, care descoperă în lucruri mărunte o frumusețe și un unghi puțin accesat de alții. Se remarcă preferința pentru epitete, metafore, simboluri, chei de acces către acest univers lăuntric, acest peisaj care pare a fi exterior, dar este unul spiritual. „Picură-n ureche ritm haihui…nu-i jelanie, ci axion aprins,/ Ca un brad cu verde veșnic, șui, viața are tropotul prelins…/ Rugă rară-și termină în noi că o incantație…izvoare…/ Pune în secundă nou altoi, iar spre ieri înlăcrimat, răzoare…Este tot sau poate un nimic prin maree sparte-n glorii fade?” (Actorul) Timpul este personificat, astfel, anul este un actor, iar tema trecerii ireversibile a vremii devine una care preocupă ființa aflată în ipostaza filozofului, expresia a profunzimii celei care devine ea însăși poezie scriind. Toamna este un simbol al maturizării, al nostalgiei, melancoliei. Poezia „Amnezie” oferă o imagine asupra nevoie de revigorare, de entuziasm, refuzul stărilor negative fiind ilustrat prin negații       „nu mai vreau timp ce ucide…nu mai vreau să fug de mine.” (Amnezie) Versurile lungi surprind o mare bogăție interioară, un preaplin al sufletului care are povești de spus, nevoie de exprimare pentru a da o nouă formă realității, una care să îi confere un nou sens, cel cuprins în menirea poeziei, aceea de a face viața mai frumoasă, de a bucura. Confesiunea poetei este plină de sinceritate, adresându-se unui protagonist care nu se potrivește perfect spațiului existențial  „Tu, în brume că asalt, nu ai ochi spre modest dor; / visu-ți are preaînalt, din grandoare…da ignor” (Antagonisme) Astfel, o altă ipostază e poetei este aceea de ființă îndrăgostită, care se hrănește cu propriile sentimente și cu ceea ce primește. Universul interior este primitor de dualitate, de bine și rău, dornic de dragoste, simbolurile și invocațiile retorice fiind relevante în acest sens „Ia-mi ghețarul care parcă s-ar îndrăgostit de-amurg,/ și-am să-mi fac din suflet barcă, navigând, spre noi sa curg…” (Antagonisme). Lirismul subiectiv alternează cu cel subiectiv, expresii ale complexității artistei care polarizează între două atitudini, una a deschiderii, vulnerabilizării și alta a protecției, distanțării, peisajul exterior descris, într-un anumit moment, fiind, în fapt, tot o imagine a lumii lăuntrice. „Printre stelele clonate, inima-și cheamă iertare;/ Că depeșă din sertare, are colțuri șifonate…(Armistițiu cardiac). Autoarea inventează cuvinte cum ar fi “cercuiesc”, “iernez”, preferă anumiți termeni (foneme, verde, foșnește, pudrează), repetiția, enumerația fiind, de asemenea, figuri de stil întâlnite, sugerând temperamentul care preferă constanța, ritualul, sobrietatea în anumite situații,  responsabilitatea. „Alerg prin sinele scăpătat că ieri…Alerg pe un picior de impară maree..-” (Alergări statice). Oximoronul surprinde paradoxul existent în viață pe multiple paliere. Fiind o cunoscătoare a termenilor literari, îi valorifică și în context artistic: „Rămâi cu mine-n temnițe-lexeme,/ Purtate în sintagme-orilogii!” (Amintiri neînvinse). Simetriile, sintagmele din titluri sau substantivele care sunt dominante, surprind aspectele esențiale ale mesajelor textelor, în cheia tropilor (Apusul, Amintiri neînvinse, Ascunderi). Schimbarea valorii gramaticale a cuvintelor sau derivarea într-un mod original reprezintă o reflectare a spiritului său creator “Auriu se cârceiază pe-o tulpină de mărar”, „Jună cu miros de-aramă stă sub soarele olog,/ Mustul vieții, în deal, la cramă, își perlează monolog” (Apusul) Interogațiile retorice sunt și răspunsuri pentru nevoile ființei însetate de dragoste, devotament, apropiere, comunicare, sprijin „Vrei…palma ta să mi-o deschizi doar mie?/ Aș năvăli în ea că o furtună-/ Și de mi-ar fi secundă rea sau bună,/ Ne-am sprijini a inimii vecie…” (Ascunderi). Imperativele, de asemenea, sunt grăitoare pentru nevoile interioare, pentru explicarea poziției în relația cu omul drag, pentru evidențierea particularităților sale „Hai, prinde-mă, noroc în palma-ți lină/ Și-ți voi grăi fidelă și servilă!/Dar nu mă exila în tropi de milă/ Prin stihuri cu alură de grădină!” (Ascunderi) Dimensiunea spirituală este pregnantă, dând relief spațiului lăuntric „Bine-ai venit, Hristoase-al tuturor!/ Bine-ai venit pe fulgii de ninsoare/ Esența ta se argintează-n zbor/ Dând așteptării noastre-a Ta culoare.” (Bine-ai venit!… Se remarcă și aspectul ludic, realizând o conexiune între temă și modul în care se răsfrânge ea în conștiința artistei, utilizând diminutive, monologul adresat, interogații, exclamații retorice „Cine să-i fi luat botina cu un lustruit carâmb?…/ Noaptea, înnegrind cortina, glezna își coboară-n dâmb. Ce zici, pot primi și eu de la Moș o stea măcar?.”(Botina cu răvaș) Una dintre particularitățile stilului este limbajul utilizat, bogat în neologisme, arhaisme, regionalisme, devenind pe alocuri criptic. De asemenea, se observă preferința pentru anumiți termeni “pudrează, dospite, elegie,…”. Poezia este o cale de revelare a trăirilor, dar și de mascare a lor, mai ales, a celor care se plasează în zona tristeții, Ce oare aș putea să fac/ Închisă-n elegii- escare?…/ Să cânt spre soare sau să tac/ În toamnă gamei solitare? (Cântec elegiac). Oximoronul este, de asemenea, o figură de stil regăsită în textele sale “Dragul meu cu stern de ore, ascultă-mi tăceri sonore! (Chemarea) Spiritul inventiv al poetei o face să jongleze ușor cu termeni din toate ariile tematice, să realizeze asociații inedite, valorificând fiecare stare. „Are dansul de gheișă, gleznă frunzărind …pătată./ Ea își sună sternul sur că un vis de nuc burlac” (Gheișă). Substantivizează adjective „Intră-n iminent minat” (Cugetări). O altă ipostază a artistei este aceea a filozofului care încearcă să înțeleagă sensul lucrurilor, meditează asupra trecerii timpului”. „De ce efemeritatea / scrie timp la rang de lege?” (Cugetări).Tematica aleasă în poeme grupează termeni care se potrivesc, din aceeași aria semantică”. Dar herghelia mea de gânduri/ e start că hipodrom uitat…/Amalgamează printre rânduri/ cuvânt cu sensul nechezat.”( Herghelia) Poeta este în căutarea sinelui, încearcă să se cunoască în raport cu diferite experiențe. „Sunt o rimă-n calea ta, în alb de lună picotită” (Identități târzii)

Versurile Ceciliei Dragomir demonstrează că autoarea este o poetă în plină maturitate artistică,  cu un stil original și cu o paletă a zonelor de interes bogată precum figurile de stil care îmbracă scheletul viziunii sale despre lume și viață.