Personajul antipatic

Ionuț Chiva este aliniat, ca prozator, la o modă literară pe măsura vremurilor lipsite de glorie pe care le trăim. Ca și O. Nimigean, Adrian Schiop și mulți alții, el găsește o plăcere stranie în a se prezenta pe sine ca un personaj antipatic. Acum zece-cincisprezece ani era plin Bucureștiul de tineri care, la trecerea pe lângă ei a unor maturi, râgâiau răsunător. Orice încercare de a-i admonesta nu reușea decât să le mărească satisfacția de a fi provocat repulsie. Cu și mai mult timp în urmă, tinerii germani cumpărau păduchi (greu de găsit în țara lor) de la câte un străin aflat în vizită în Germania pentru a-și popula cu ei pletele nepieptănate. În sfârșit a avut și continuă să aibă succes în rândul copiilor din întreaga lume un joc pe calculator cu monștri de buzunar (Pokémon-i, de la Pocket Monsters). Preferința pentru acest joc reprezintă totuși un progres dacă o comparăm cu preferința copiilor din Paris din ultimul deceniu al secolului trecut pentru o jucărie mai puțin obișnuită: un excrement uman închis ermetic într-un borcan (omul de afaceri care a lansat, cinic, această jucărie s-a îmbogățit spectaculos).

Numai că Ionuț Chiva (născut în 1978) nu mai este de mult un copil. Ca și colegii săi de generație se apropie de patruzeci de ani (unii dintre ei au și depășit această vârstă), dar continuă să se scalde în voluptatea infantilă a scandalizării adulților.

Să examinăm de aproape cea mai lungă istorisire din volumul său recent apărut, Boddah speriat. Are titlul Vorbește Alex și este scrisă la persoana întâi, din perspectiva unui personaj blazat și plin de dispreț la adresa celor din jur. Îl recunoaștem în el, inevitabil, pe scriitorul însuși datorită și împrejurării că tonul relatării este identic cu acela al declarațiilor pe care le face Ionuț Chiva în diferite împrejurări. Personajul – să respectăm totuși convenția și să-l considerăm personaj-narator, nu autor – povestește cum într-o noapte, în jurul orei douăsprezece („doișpe”) se mută înapoi la mama lui (după ce locuise un timp în altă parte). „Eram destul de beat.”, explică el. Deși nu fusese anunțată din timp, mama îi deschide. „A dat să mă sărute, dar nu ajungea la fața mea, și eu, nefiind atent, nu m-am aplecat deloc. Așa că a sărutat reverul hainei doar.” Musafirului venit pe neașteptate i se face silă să îmbrace o pijama a tatălui lui, despre care își amintește doar că, mort fiind, puțea îngrozitor: „În ultimele zile ale priveghiului nu puteam intra în casă fără să vomit.” Iar când face duș, observă cu o nemulțumire acră că la chiuvetă un racord nu este bine etanșat: „Am observat că nu reparase garnitura de la chiuvetă…” (Pe vremuri, un fiu s-ar fi simțit vinovat că nu reparase el – nu garnitura, pentru că o garnitură nu poate fi reparată, doar schimbată – instalația respectivă.) A doua zi dimineața flăcăul tomnatic, dar nematurizat se duce, în silă, să cumpere pâine, urmat de cățeaua casei, Sașa. Un „maidanez chior” dă să o muște. Drept răzbunare, ciufutul stăpân al cățelei îl lovește fără milă în burtă și ignoră protestul unui trecător: „Am încercat să merg cât mai încet, să nu-l sperii [pe maidanez]. Când a ajuns lângă l-am lovit puternic în burtă. L-am prins perfect. […] A început să scheaune asurzitor și s-a târât înapoi sub mașină. Cineva țipa după mine, dar am continuat să merg încordat.”

Întors acasă, personajul-narator își amintește că are proiecte literare și scrie două „poeme”. Versurile sunt de această factură: „Nu pot să-mi beau căcatul de gin. Distribuitorii nu mai aduc Kinley” etc.

În acest stil monoton-șleampăt sunt scrise toate povestirile, indiferent de subiect. Autorul își exhibă lenea de a duce frazele până la capăt (iar uneori nici nu le termină).

Și totuși, totuși… Din când în când Ionuț Chiva are câte o tresărire de scriitor adevărat, care te face să regreți că își bate joc de talentul lui. Întorcându-mă la istorisirea menționată la început, transcriu un pasaj expresiv, referitor tot la relația mamă-fiu: „Îmi încălzise niște sarmale. […] M-am dus să-mi iau pâine, dar nu am găsit decât două colțuri verzi de la mucegai. […] Le-am mâncat [sarmalele] goale, părându-mi-se că, dacă le mănânc extrem de încet, reușesc să-mi stăpânesc greața. A stat lângă mine tot timpul. Mă privea prin ochelarii cu o lentilă crăpată. De când a slăbit i s-a micșorat foarte mult fața, așa că ochelarii arată foarte caraghios, sunt foarte mari și așa mai departe.”

Acest „și așa mai departe” intervine, ca un căscat, ori de câte ori autorul se plictisește de scris.

Mai trebuie citată neapărat o frază, care pare decupată din opera unui mare scriitor: „Am mai fumat o țigară și apoi m-am întins în pat ca și cum m-aș fi culcat în propria mea groapă, de propria-mi mână săpată.”

Ce păcat că un asemenea autor înzestrat… și așa mai departe.

Ionuț Chiva, Boddah speriat, povestiri, Iași, Ed. Polirom, 2014 (foto copertă Ruxandra Novac). 224 pag.

(Text apărut în revista România literară nr. 13/ 2015)