Oglinda unei conștiințe

Talentul este criteriul originalităţii, originalitatea e criteriul sincerităţii, plăcerea pentru cel ce scrie e poate criteriul autenticităţii talentului…Cărţile sunt opera solitudinii şi copiii tăcerii..[1].

Contre Sainte-Beuve de Marcel Proust a apărut în limba română la Editura Univers, Bucureşti, 1976. Într-o prezentare a acestei cărţi, Bernard de Fallois crede că Proust e omul unei singure cărţi: spre deosebire de cei care dau mai multe, repetându-se cu fiecare dintre ele, Proust a scris una singură, irepetabilă. Dincolo de À la recherche du temps perdu, activitatea proustiană este una de experimentare și dintr-o asemenea viziune a luat naştere eseul Contre Sainte-Beuve.

Ideea lui Proust poate fi rezumată prin următoarea afirmație: „o carte este produsul altui eu decât acela pe care îl manifestăm în obiceiurile noastre, în societate, în viciile noastre”. Afirmația este reluată, sub diverse forme, în eseurile: Metoda lui Sainte-Beuve, Sainte-Beuve şi Baudelaire, Sainte-Beuve şi Balzac. Asta dovedeşte că nu-i vorba de o idee izolată în gândirea estetică a lui Proust şi nici de un concept-fiinţă, exprimat o dată pentru totdeauna. Proust se întâlneşte mereu cu ea în cursul reflecţiilor lui asupra literaturii şi o redefineşte mereu aproape în aceiaşi termeni. Această părere se leagă inevitabil de Sainte-Beuve; avem impresia, văzând insistenţa prozatorului, că este vorba mai mult decât o disociere estetică, este vorba aproape de o obsesie. Traducând-o în limbajul psihanalizei, am putea spune că există la Proust un mic complex Sainte-Beuve bazat pe un sentiment obscur de facilitate şi agresiune sau, mai exact, de agresiune a facilităţii. Chestiunea merită examinată căci, dacă este adevărat că are semnificaţie numai ceea ce se repetă, Sainte Beuve este, pentru Proust, mai mult decât un critic facil, este simptomul unei violenţe intelectuale.

Metoda lui Sainte-Beuve începe printr-o confesiune: „am ajuns, zice prozatorul, în situaţia în care mă tem că lucrurile pe care aş dori cel mai mult să le spun nu pot să le spun, deodată…”[2]. O inerţie, o ezitare pe care prozatorul vrea să le învingă, să spună, cu alte cuvinte, ceea ce crede despre Sainte-Beuve şi despre relaţia dintre critică şi artă. Tonul solemn al confesiunii, ton aproape profetic, trezeşte dacă nu suspiciune, cel puţin curiozitate spre lectură.

Cartea aceasta a fost extrasă din cele peste cincizeci de caiete şi sute de file culese de doctorul Robert Proust şi de nepoata scriitorului, doamna Gérard Mante-Proust. Desigur, etapele nu pot fi delimitate decât relativ prin titluri de cărţi, care la Marcel Proust interferează pentru o perfectă ilustrare a fluxului interior: exact în acest sens trebuie acceptat ideea că prin Sainte-Beuve se oferă primul eboş din ceea ce trebuia să devină À la recherche du temps perdu. Aşadar, în perioada 1908-1910 lucrează la Contre Sainte-Beuve, care va fi publicată într-o formă finală abia în anul 1954. Acest document este deci în parte datorat lui Proust, în parte celor care s-au obligat să pătreze unitatea unei viziuni estetice şi filozofice, pierdut prin note şi etape de redactare. Un prim grup de şaptezeci de file cuprinde şase episoade din prima formă a romanului À la recherche du temps perdu, al doilea un eseu de douăzeci de pagini despre Sainte-Beuve, acesta, având iniţial un caracter obiectiv, prezintă o versiune ulterioară care-l integrează într-o conversaţie a autorului cu mama lui.

Contre Sainte-Beuve rămâne o lucrare de negaţie programatică. Erorile lui Sainte-Beuve din punct de vedere proustian sunt numeroase, dar aparţin aceleiaşi categorii. Sainte-Beuve a scris în spiritul unei mondenităţi superficiale. A fost preocupat de partea externă, socială a autorilor şi nu de profunzimea indicibilă. Critica sa e caracterizată printr-un spirit de conversaţie, anchetă exterioară ce nu trădează nici un fel de simpatie cu autorul. Era nesincer în elogiul celor mari, dezaprobând opere pe care nu le înţelege şi care sunt exact cele care-şi vor depăşi timpul. Proust îl acuză pe Sainte-Beuve în mod direct pentru că a mizat în critică pe raţionalism şi clasicism, adică exact pe ceea ce era contrar alegerilor proustiene.

Articolul Sainte-Beuve şi Baudelaire este scris în aceeaşi manieră biografică. Sainte-Beuve, faţă de care Baudelaire arată cel mai mare ataşament n-a răspuns la rugămințile repetate ale lui Baudelaire de a scrie mãcar un singur articol asupra lui. Şi, mai departe, în stilul celui mai clar reproş : cel mai mare poet al secolului al XIX-lea nu figurează în Lundis, acolo unde atâția conţi, precum Edmond d`Alton Shée şi alţii au locul lor’’. Proust nu se opreşte aici. Mai există un amănunt, tot biografic, în istoria acestei relaţii, un amănunt care nu poate să nu impresioneze pe cititor şi să nu cultive în el ostilitatea faţă de critic. E vorba de procesul lui Baudelaire, ce face Sainte-Beuve când este solicitat de poet într-o scrisoare să-i vină în ajutor. Proust spune repede ce atitudine detestabilă a avut, în aceste împrejurări, criticul „Sainte-Beuve se scuză că legăturile lui cu regimul imperial îi interziceau să facă acest lucru, şi se mulţumi să redacteze, fără semnătură, un plan de apărare”[3]. Tot Sainte-Beuve, spune Proust, a întocmit o scrisoare despre Florile răului, pe care a reprodus-o în Convorbirile de Luni, dar criticul s-a grăbit să precizeze că scrisoarea a fost compusă pentru a-l apăra pe Baudelaire în împrejurările ştiute. Asta nu-i tot, Sainte-Beuve, de îndată ce a ştiut că Baudelaire va publica această scrisoare, i-a cerut-o înapoi, probabil pentru a vedea dacă nu a mers prea departe cu elogiile.

Evocarea lui Proust creşte când este adus în discuţie episodul candidaturii poetului la Academie. Culmea este că Baudelaire se arată satisfăcut de atitudinea lui Sainte-Beuve. Convingerea lui este că nu a acţionat decât în funcţie de interesele lui. Tot astfel Baudelaire, care se face că nu vede cã elogiile pe care i le adresează criticul sunt, în fapt, aproape nişte calomnii. Poetul trece însă peste orice: trimite o scrisoare foarte flatantă lui Sainte-Beuve, mulţumindu-i pentru „încurajările atât de viguroase” şi, ca şi când atâta umilinţă n-ar fi de ajuns, Baudelaire scrie şi un articol în Revue anecdotique în care, fără semnătură, laudă articolul lui Sainte-Beuve. Apoi, crezând că Sainte-Beuve nu ştie despre ce este vorba, îi mai trimite o scrisoare în care deconspiră identitatea autorului. Proust trage următoarea concluzie: „Toate acestea vin în sprijinul a ceea ce îţi spuneam, că omul care trăieşte în acelaşi corp cu un foarte mare geniu are puţin de-a face cu el şi că este absurd să judeci, Sainte-Beuve, poetul prin om sau prin ceea ce spun prietenii lui despre el”[4]. Cât despre omul însuşi, el nu este decât un om, şi poate foarte bine să ignore ceea ce vrea poetul care trăieşte în el. Şi poate că este mai bine aşa. Noi, zice în continuare Proust, citim opera şi îi vedem în ea grandoarea poetului. O vedem şi spunem: este un rege, îl văd rege, şi am vrea ca el să se poarte ca un rege. Dar poetul nu vrea deloc să se vadă astfel, el se vede ca un sărman om flatat să fie invitat de un duce sau să primească premiul Academiei. „Şi dacă această umilinţă este condiţia sincerităţii şi a operei lui, fie ea binecuvântată …”[5].

Adevărul este că Proust admite două măsuri şi, în consecinţă, două morale. Poetul poate să greşească, criticul Sainte-Beuve, nu. Umilinţele lui Baudelaire pot fi binecuvântate dacă ele constituie condiţia sincerităţii şi a operei lui, prudenţa lui Sainte-Beuve nu poate fi însă scuzată. Ea ascunde o reticiență pe care Proust nu ştie cum s-o mai speculeze pentru a dovedi că omul ca metodă nu merită nicio îngăduinţă. Pe de o parte, Baudelaire acceptă complexitatea personalităţii, iar pe de altă parte Sainte-Beuve nu vede decât îngustimea şi vanitatea. Poetul poate trece prin stări contradictorii, căci „ca şi cerul teologiei catolice care se compune din mai multe ceruri suprapuse, persoana noastră morală se compune din mai multe personaje suprapuse”[6]. Omul Sainte-Beuve mai vine odată în discuţie, în finalul eseului, acolo unde Proust formulează o concluzie: morala unei critici false şi morala unui individ de o nemărginită vanitate. Prozatorul citează din nou nefericitele formule ale lui Sainte-Beuve şi aduce amănunte biografice inedite, scrisoarea lui Sainte-Beuve, de pildă, către mama lui Baudelaire, la moartea poetului, scrisoare care o încântă pe derutata mamă. Pe scurt, criticul care a vorbit atât de mult despre atâţia neghiobi, ce îl tratează pe Baudelaire drept un ,,gentil garçon’’, nu poate fi perceput drept un mare critic. Putem fi de acord cu această judecată severă, mai puţin cu metoda pe care o foloseşte Proust pentru a dovedi mărginirea criticului şi încă odată falsitatea metodei lui, o metodă strict obsedant-biografică. El lucrează, cum s-ar spune, în spiritul celui mai clar şi mai viguros beuveianism.

Al treilea fragment Sainte-Beuve şi Balzac apără o idee despre geniul creatorului care sălăşluieşte în cărţile lui şi contestă o formulă romanescă: aceea a lui Balzac şi, în genere, a romanului realist din sec al XIX-lea. Curiozitatea este că distanţarea estetică, perfect verosimilă, acceptabilă, se face sub semnul aceluiaşi Sainte-Beuve. Balzac este unul dintre contemporanii pe care Sainte-Beuve i-a nedreptăţit. Aşa începe eseul. Citindu-l, îţi vine să crezi că acesta este cel dintâi merit al lui Balzac, acela de a fi fost greșit interpretat de Sainte-Beuve.

Proust are, indiscutabil, dreptate în privinţa judecăţii lui Sainte-Beuve asupra lui Balzac, numai că Proust nu este, în fond, prea departe de severitatea acestei judecăţi. Nici el nu agreează, total geniul comun al lui Balzac, dorinţa romancierului de a nu ascunde nimic. Balzac ar pune pe acelaşi plan triumfurile vieţii şi ale literaturii, spre deosebire de Gustave Flaubert care înţelege că „le bout de la vie de l`écrivain est dans son ouvre et que le reste n`existe”. Vulgaritatea lui Bazac devine, astfel, ca şi umilinţa lui Baudelaire, o forţă a talentului. Mărginirea şi prudenţa lui Saine-Beuve sunt însă, totdeauna, detestabile. Ele nu-şi află în nicio împrejurare iertarea, deoarece pentru Proust, Sainte-Beuve este mai mult decât criticul, este un personaj şi, negreşit, un complex despre care va trebui să vorbim. Sainte-Beuve este, odată pentru totdeauna, criticul care a dat cea mai falsă scară de valori a literaturii, susține Proust. Sainte-Beuve scria pentru uzul curent, neglijând lucrurile mari, ideile personale. Proust întreprinde şi un fel analiză stilistică pentru a-şi sprijini afirmaţiile, el extrage clişeele de gândire reflectate în clişee lexicale, descoperă repetiţii şi caută semnificaţia maniei dublelor calificări rimate. Metoda lui Sainte-Beuve este deci anti-literară.

Tehnica obiecției la Marcel Proust este cea devenită familiară criticii moderne. Proust îl neagă pe Sainte-Beuve amendându-l, accentuându-i defectele mici de stil şi pe cele mari de viziune sau de caracter, elogiindu-se trăsăturile medii, curiozitatea, lipsa de grijă pentru sine în favoarea popularizării altora. ,,Literatura, scria Sainte-Beuve, nu este pentru mine distinctă sau, cel puţin, separabilă de om […] N-am putea să procedăm niciodată destul de variat şi pe destule căi pentru a cunoaşte un om, adică altceva decât un spirit pur”[7].

Respingând metoda naturală a lui Sainte-Beuve prin care criticul identifica eul existenţial cu eul operei, cu alte cuvinte explică opera prin viaţa creatorului, Proust a făcut din faimoasa concepţie însăşi încarnarea neînţelegerii literaturii, această metodă ignoră ceea ce ne învaţă o analiză cât de cât adâncită în noi înşine şi anume: cartea este produsul unui alt eu decât cel pe care-l manifestăm în obiceiurile noastre, în societate, în viciile noastre. Încercând să-l reformăm în noi, în străfundul fiinţei noastre, putem ajunge să înţelegem acest eu, dacă vrem să-l înţelegem. Nimic nu ne poate scuti de acest efort al sufletului nostru. E mai mult decât eul operei, pare a fi vorba de eul profund, ce poate determina şi alte valori ale fiinţei.

Marcel Proust execută această critică severă, pornind de la un criteriu programatic, aceasta îl ajută în înţelegerea autorilor neînţeleşi de Sainte-Beuve. Proust este contra inteligenţei şi pentru instinct, dar trăieşte conştient paradoxul propriei poziţii. Instinctul e pe primul loc, dar numai inteligenţa trebuie să-i acorde acest loc.

Contre Sainte-Beuve trebuie deci considerată ca un exerciţiu discret de delimitare intelectuală, un act de subversiune tăcută, la fel de justificată în sine ca şi contrariul lui. Această carte e un argument pentru dezbaterea critică intimă, terminată înainte de a fi publicată, pentru existenţa incertitudinilor nedivulgate cu totul, care fac dintr-un scriitor un intelectual şi nu o aglomerare de contradicţii inutile şi greu suportabile. Nu ştim cum i-ar fi răspuns Sainte-Beuve lui Proust, dacă ar fi avut, amândoi, norocul să fie contemporani, iar eseul său să fie publicat în timpul vieţii marelui romancier francez. Intuim că polemica iscată ar fi produs beneficii literare însemnate. Cert este că Proust nu l-a clintit de pe soclu pe Sainte-Beuve şi că amândoi au rămas bine poziţionaţi în ierarhia literelor fundamentale. Aşadar, subiectul cărţii Contre Sainte-Beuve este conştientizarea de către un viitor critic, a ceea ce ar fi pentru el cea mai bună metodă critică.

[1] Contra lui Sainte-Beuve, Editura Univers, Bucureşti, 1976, p 8.

[2] Eugen Simion, Întoarcerea autorului, Editura Minerva, Bucureşti, 1993, p 10.

[3] Eugen Simion, Întoarcerea autorului, Editura Minerva, Bucureşti, 1993, p 17.

[4] Ibidem, p 19.

[5] Eugen Simion, Întoarcerea autorului, Editura Minerva, Bucureşti, 1993, p 19.

[6] Ibidem, p 20.

[7] Contra lui Sainte-Beuve, Editura Univers, Bucureşti, 1976, p 78.

Foto de pe goodreads.com