O literatură fără viitor

Radu Voinescu a numit-o inspirat pe Cristina Nemerovschi „rebela literaturii române”. Nu este singura rebelă (mai există Ioana Baetica, Claudia Golea, Ioana Bradea, Lorena Lupu, Ana Barton, Alina Nedelea, Petronela Rotar și multe altele), dar este în mod sigur cea mai violentă. Pare cuprinsă, în ceea ce scrie, de un acces de furie distructivă. Așa cum unele femei aduse la exasperare de obligațiile zilnice sparg farfurii în bucătărie, ea face țăndări, la scenă deschisă, decența, bunătatea, dragostea, respectul față de semeni, simțul datoriei. Dacă o luăm în serios, riscăm să intrăm în panică în timpul lecturii, având impresia că am căzut într-un haos moral, în care nicio regulă nu ne mai protejează. Dar nu trebuie să o luăm în serios. Ne aflăm în spațiul literaturii, unde nimic nu are consecințe. În acest spațiu totul este permis, în afară de ceea ce plictisește.

În ultimii ani, prozatoarea a publicat unul după altul mai multe romane, toate șocante – pentru cititorii lipsiți de experiență − prin cinism, cruzime și nerușinare. O puternică impresie a făcut și folosirea torențială a cuvintelor, care oscilează între o vervă diabolică și vorbăria prozaică. Este foarte probabil că autoarea nu-și revede textele, grăbită, după terminarea fiecărui roman, să înceapă scrierea altuia. Tonul a fost dat de Sânge satanic, un roman care sperie, dar și atrage (ca filmul Portocala mecanică a lui Stanley Kubrik). Publicat în 2010, romanul a ajuns la ediția a III-a în 2013, având și în prezent succes de public.

În construirea ficțiunii ei dezmățate și sfidătoare, Cristina Nemerovschi pleacă de la stilul vieții noastre de azi, în mare măsură trivial și agresiv (acesta, da, ar trebui să ne alarmeze, în loc să considerăm periculoasă descrierea lui). Personajele ei (inclusiv personajul-narator) sunt copii de treisprezece-paisprezece ani, dintre cei care ne îngrozesc, cu actele lor de vandalism și limbajul lor murdar, pe străzi sau în autobuze, dacă avem o reprezentare idilică a ideii de copilărie. Nu întâmplător în filmele horror apar copii bestiali sau chiar păpuși malefice. Contrastul între presupusa lor candoare și gesturile criminale pe care le fac consternează și înfioară.

M., băiatul din perspectiva căruia sunt povestite faptele, la persoana întâi, și B., prietenul său, își disprețuiesc părinții, profesorii și, în general, îi detestă pe toți adulții. Luând o mașină de ocazie pentru a ajunge la casa de vacanță a părinților lui B., murdăresc intenționat cu noroi bancheta din spate pe care stau, ard cu țigara tapițeria, aruncă într-o băltoacă rochiile pe care femeia aflată la volan tocmai îi rugase să nu le șifoneze.

Cu B. sau cu alți „sataniști” de vârsta lui (preadolescenți), M. bea bere pe stradă, se droghează, practică perversiuni sexuale cu minore în WC-uri, vomită, doarme pe unde apucă, înjură și rânjește batjocoritor când i se face vreo observație. Și toate acestea repetate la nesfârșit, până la sațietate (nu știu dacă până la sațietatea lui, dar până la a cititorului în mod sigur). Autoarea nu construiește o lume fie și mizerabilă (ca Eugen Barbu, în Groapa), ci se scaldă în vulgaritate cu o plăcere suspectă, pe parcursul a zeci și zeci de pagini.

În mod curios, această maree neagră este întreruptă uneori de pasaje poematice. Ele sunt de un patetism și de o grandilocvență care dovedesc cât de nesigură devine Cristina Nemerovschi când renunță la drogul ei preferat: limbajul licențios. Parcă intră în sevraj:

„Regină, ai apărut de nicăieri, m-ai obligat să mă nasc din nou, mi-ai spălat sufletul și mi l-ai umplut de păcate de care înainte nici nu știam că există. Regină, amantă perversă și pecetluitoare, vii din neguri adânci și ți-ai găsit adăpost în mine.” etc.

După aceste eșuate încercări de evadare, ea revine la stilul care a – trebuie să folosesc acest termen – consacrat-o.

De sute de ori este transcris în roman cuvântul „pulă”. Îți vine să crezi că autoarea a cumpărat întreaga recoltă de „pule” a țăranului din Povestea poveștilor a lui Ion Creangă și a răsturnat-o în paginile cărții ei (lăsându-le neconsolate pe cucoanele din aceeași poveste, dornice să-și achiziționeze și ele câte una).

Urmarea? Cuvântul licențios devine cu totul inexpresiv și plictisitor. Se întâmplă ceea ce s-a întâmplat și cu numele lui Ceaușescu în presa dinainte de 1989: repetat de sute de ori a ajuns să nu mai însemne nimic.

Aceasta este marea problemă a cărților scrise de Cristina Nemerovschi. Atrăgând atenția exclusiv prin încălcarea unor interdicții (morale sau lingvistice), ele pot avea succes doar atâta timp cât durează stupefacția provocată publicului. Prin repetare, scrisul agresiv-ireverențios ajunge să nu mai mire pe nimeni și, de la un moment dat, chiar să plictisească.

Cristina Nemerovschi, Sânge satanic, roman, ediția a III-a, București, Ed. Herg Benet, 2013 (ilustrație copertă: Jeffrey Collingwood, copertă: The Spartan Bureau). 320 pag.

(Text apărut în România literară nr. 17/ 2015)