O incursiune în memoria unui oraș

Rodica Bretin nu are nevoie de vreo prezentare pentru cititorul avizat de literatură română contemporană. Navigând între proza istorică și literatura memorialistică, autoarea și-a obișnuit publicul cu o scriitură densă, documentată și plină de mister.

Prin cel mai recent volum al său, Pisica de la ora cinci, prozatoarea face un pas surprinzător și tandru către autoficțiune, lăsând deoparte epocile istorice pentru a explora geografia intimă a propriei copilării. Cartea se constituie ca un mozaic narativ format din 18 secvențe ce recompun Brașovul anilor ʼ60, o lume aflată la granița dintre eleganța caselor săsești de odinioară și asprimea regimului comunist.

Ceea ce impresionează la scriitura Rodicăi Bretin este echilibrul. Deși perspectiva este cea a unui copil, vocea narativă nu cade în capcana unei nostalgii siropoase. Autoarea refuză sentimentalismul facil în favoarea unei precizii de bijutier. Există o anumită distanțare critică, o luciditate care observă cum „lumea veche”, cu porțile ei grele de lemn, este treptat sufocată de cenușiul uniformizator al comunismului. Această dualitate narativă permite textului să funcționeze pe două paliere: dacă în prim plan regăsim fascinația pentru micro-universul domestic și pitorescul străzii brașovene, în fundal descoperim o analiză sociologică detaliată.

Ceea ce conferă profunzime volumului este felul în care Rodica Bretin operează translația între instanțele narative: de la privirea ingenuă a copilului de odinioară, la reflexivitatea densă a adultului de astăzi. Această trecere nu este marcată prin rupturi stilistice, ci filtrată printr-o sensibilitate la care cititorul nu poate rămâne nepăsător. Este o continuă pendulare între uimirea primară în fața lumii și capacitatea matură de a contextualiza tragismul unei epoci.

Dincolo de valoarea memorialistică, Pisica de la ora cinci se revelează a fi o lectură esențială pentru tinerii cititori, propunând o experiență imersivă ce funcționează asemenea unui joc virtual: cu cât pătrunzi mai adânc în țesătura narativă, cu atât se deschid mai multe ferestre către universuri literare inepuizabile. Cartea devine astfel un releu cultural prin care cititorii sunt invitați să exploreze arhetipurile aventurii și ale nobleței, de la figura legendară a lui Arthur, cavalerul Mesei Rotunde, nume pe care naratoarea îl împrumută cu o candoare simbolică unui porumbel rănit, până la spiritul liber al indienilor lui Winnetou sau aura tragică a lui Edmond Dantès. Această călătorie inițiatică nu se oprește la granițele prozei clasice, ci pulsează între zidurile înalte unde sălășluiește prințesa Rapunzel, în ecourile magice ale Șeherezadei sau în prezența lui Ariel, duhul înaripat din Furtuna lui Shakespeare. Mai mult, volumul acționează ca o punte către marea poezie, ghidând pașii cititorului de la vigoarea lui Nicolae Labiș până la metafizica profundă a lui Rainer Maria Rilke, transformând actul lecturii într-o suită de „hyperlink-uri” emoționale care conectează copilăria la tezaurul universal al literaturii.

Aceste „punți” literare, care fac trecerea de la farmecul unui colier de mărgele la profunzimea piesei Henric al IV-lea, nu sunt doar ornamente stilistice. Ele au puterea de a deschide apetitul pentru lectură. Astfel, romanul devine un ghid care invită la o experiență formativă, unde vocea lui Shakespeare se întâlnește cu zgomotul unui „aspirator Raketa” și cu grija maternă, sensibilă „ca un barometru la atmosfera din casă”.

Forța de seducție a prozei Rodicăi Bretin rezidă în capacitatea de a transmuta concepte teologice abstracte în imagini de o plasticitate debordantă, ancorate în imaginarul fertil al copilăriei. Expunerea narativă se amplifică atunci când protagonista primește de la bunică „geografia” sacrului, unde Grădina Raiului încetează să mai fie o dogmă aridă, devenind un spațiu viu, vizual, o fuziune între livada domestică și libertatea absolută a literaturii de aventuri. Autoarea redă acest proces de asimilare a moralității, notând cu o candoare revelatoare: „…o vedeam când ca pe o livadă cu pomi în floare, când ca pe o câmpie cu ierburi înalte, unduite de vânt, cum erau «veșnicele plaiuri ale vânătorii» pentru indienii cei bravi ai lui Winnetou…” Această suprapunere semantică, în care Scriptura împrumută culorile romanelor lui Karl May, demonstrează inventivitatea narativă a scriitoarei: ea nu doar povestește trecutul, ci reconstruiește mecanismele intime prin care un copil își mobilează universul etic. În viziunea sa, păcatul și virtutea nu sunt poveri, ci elemente așezate într-o „balanță a binelui și răului”, transformând responsabilitatea morală într-un act de o simplitate dezarmantă.

Un aspect de o tulburătoare profunzime, care reliefează compasiunea structurală a autoarei, este modul în care aceasta ritualizează suferința mută a animalelor, ridicând un act prozaic la rang de tragedie. Rodica Bretin operează o analogie surprinzătoare, comparând retribuția pentru sacrificarea păsărilor de curte cu plata călăilor medievali: tatăl se oprea la ușa familiei Bodor, unde plătea „monezi de un leu în loc de arginți, cum primeau călăii din Evul Mediu pentru o decapitare miloasă”. Această asociere între monedele epocii socialiste și arginții sângeroși ai istoriei mari dezvăluie o iubire profundă pentru necuvântătoare, privite nu ca resurse domestice, ci ca ființe dotate cu un destin individual. Expunerea narativă uimește prin acest melanj între cruzimea necesară supraviețuirii și tandrețea ocrotitoare a părinților, demonstrând că, în universul Rodicăi Bretin, mila și respectul pentru viață sunt valorile care sfințesc, cu adevărat, realitatea cotidiană.

Dincolo de aura amintirilor, autoarea nu ezită să exploreze zonele de umbră ale relației dintre generații, oferind o perspectivă asupra modului în care nepăsarea adulților modelează destinul fragil al copilului. Este impresionantă densitatea metaforică a textului atunci când descrie acest cerc vicios al traumelor moștenite: acei copii care, ajunși la rândul lor „niște adulți responsabili, care să taie în carne vie cu bisturiul neînduplecării, deschizând răni ce nu se vor vindeca niciodată”. Acest fragment surprinde momentul de ruptură între părinte și copil, de „furie și răzvrătire împotriva întregii lumi a celor mari”.

Rodica Bretin recuperează cu o minuțiozitate de etnograf universul vibrant în care dominau jocurile, care transformau curțile brașovene în veritabile teatre de operațiuni ale imaginației, cum ar fi „Hoții și vardiștii”, „Țările”, „Flori, fete sau băieți” sau șotronul, „Popa Prostu” sau incertitudinea tactilă din „Baba Oarba”, jocuri care au reprezentat ultima frontieră a unei libertăți neintermediate de ecran. Cu siguranță aceste jocuri apar astăzi ca niște arhaisme descifrate cu dificultate de generația „copiilor androizați”, crescuți într-o simbioză absolută cu tehnologia. De asemenea autoarea punctează cu umor falia dintre copilul de bloc și cel crescut în libertatea naturii, cel din urmă fiind un mic explorator care nu se teme să descânte melci băloși sau să-și albească părul cu pufuleții păpădiilor de pe Luncă, în timp ce universul celui dintâi rămâne igienizat, limitat la imaginile din cărțile școlare și la ordinea austeră a asfaltului.

Lectura volumului devine o veritabilă teleportare senzorială în Vlădenii de altădată, unde autoarea descrie arhitectura sacră a gospodăriei săsești: de la camerele-vagon ce străpung timpul, până la „camera din față”, acel sanctuar domestic încremenit într-o estetică muzeală, ticsit de lăzi de zestre, scoarțe migălite și icoane pe lemn, unde obiectele nu sunt simple bunuri, ci martori tăcuți ai marilor ritualuri ale vieții, și anume nunți, botezuri și înmormântări. Această migală descriptivă se extinde și asupra portului popular, redat prin fotografii ce par să prindă viață sub ochii cititorului. Regăsim astfel imaginea bunicii în tinerețe, o „codană cu ia brodată cu fir roșu și negru, cu fota lungă, în dungi, pe care o țesuse singură la război”, chipul ei de atunci contrastând cu femeia bătrână de mai târziu. La fel de viu este evocat și bunicul, purtând „cămașă din pânză de in, cu pantaloni strânși pe picior și împodobiți cu găitane, cărora li se spunea cioareci”, alături de haina din lână albă, numită „dimie”, și manta de atlas tivită cu blană de jder. Prin această recuperare a memoriei prin obiect și strai, nu doar descrie un univers apus, ci reușește să fixeze în eternitate acea „sumă de tradiții și credințe” care alcătuiesc însăși substanța spirituală a satului românesc.

De asemenea radiografiază cu o luciditate tăioasă și fractura socială a epocii, surprinzând momentul în care identitatea rurală a Țării Bârsei a fost strivită sub greutatea istoriei. Autoarea sugerează că, pentru un popor în care simțul posesiunii este ancestral, instaurarea regimului comunist a reprezentat un cataclism de proporții cosmice, „cam ce a fost asteroidul pentru dinozauri”, acționând traumatizant asupra românului născut proprietar. Această forță distructivă nu a vizat doar resursele, ci a alterat însăși structura realității, „întorcând istoria pe dos ca pe o haină purtată apoi cu căptușeala în afară”, transformând firescul existenței într-o lume a nefirescului și a dezrădăcinării forțate de procesul colectivizării: „CAP-ul din Vlădeni înghițise deja pământul tuturor fără să-l mestece”.

Un alt strat al volumului este cel dedicat recuperării tradițiilor de iarnă, unde autoarea descrie cu o autoironie delicioasă „strategiile de supraviețuire” ale copilului dornic de sorcovit. Rodica Bretin surprinde aici o nuanță etnografică a societății românești de atunci: fuziunea dintre generozitatea vecinilor și superstițiile lor adânc înrădăcinate. Fragmentul reliefează acea convingere arhaică conform căreia pragul casei în noul an trebuia trecut obligatoriu de un bărbat pentru a evita ghinionul, obligând-o pe naratoare să-și „închirieze” vărul pentru ca el să „vireze karma tuturor ca pe o cârmă de corabie în direcția cea bună”. Prin această secvență, autoarea nu doar că evocă mirosul cozonacului și foșnetul sorcovelor din hârtie creponată, dar reușește să transforme o simplă amintire într-o veritabilă lecție de sociologie a magicului cotidian, unde un copil învață să negocieze cu destinul și cu tradiția pentru a-și umple coșulețul cu „moși-gerilă de ciocolată”.

Cronica vieții de familie este marcată și de prezența „cutiei magice” cocoțate pe bufetul din sufragerie, un obiect care transforma realitatea gri a anilor de comunism. Această pasiune pentru universul vizual s-a născut sub îndrumarea tatălui, cel care a adus „micul cinematograf în casă” și de la care autoarea s-a „molipsit de morbul serialelor”, împărtășind același gust pentru poveștile care se consumă pe îndelete.

Fascinația pentru ecran a început în fața unui televizor Rubin alb-negru, cu diagonala „cât o batistă”, într-o epocă a contrastelor tehnologice izbitoare: în timp ce în România imaginea se vălurea la fiecare adiere de vânt, „japonezii vindeau Toshiba color încă din 1959”. În cadrul unui „program spartan”, spectatorul de atunci era nevoit să navigheze printre emisiuni ideologice precum „Ora satelor” sau reportaje despre „uzine fruntașe în întrecerea socialistă”, unde pionierii cântau subțire despre o copilărie fericită. Printre aceste fragmente de propagandă, momente de evadare autentică erau rarele întâlniri cu „Sfântul, Columbo sau Mannix”, seriale care dictau ritmul săptămânii și transformau serile obișnuite în evenimente mult așteptate.

Dincolo de țesătura acestor imagini, se revelează adevărata complexitate a construcției personajelor, dând naștere unui roman populat de figuri vii, care nu doar traversează paginile, ci se așază durabil în memoria cititorului, fie că vorbim de tatăl care aduce magia cinematografului în casă și alături de care autoarea se potrivea la gusturi cinefile „ca două boabe într-o păstaie”, sau de mama care oferă acea îmbrățișare în care te simți „strâns la piept de parcă cineva încerca să mă smulgă de lângă ea”, de bunicii din Vlădeni ce poartă în fotografii noblețea portului de altădată, de unchii Cezar și Paul, de mătușa Stela care impune rigoarea revistelor de modă pariziene, de Ildiko care oferă loialitatea unei surori de suflet, de bijutierul evreu ce șlefuiește amintiri cu precizia instrumentelor sale, de turcul Selim care apare la ușă cu darul portocalelor, de vărul Sorin care privește lumea prin prisma copilului de bloc, de Fräulein Klara, de Bodor-baci care stăpânește tainele vinului de smochine, toți formând un mozaic uman în care fiecare prezență devine indispensabilă pentru echilibrul și armonia vechiului Brașov.

În esență, volumul Rodicăi Bretin este un act de recunoștință față de o lume a valorilor morale solide, o lume pe care autoarea a ales să o portretizeze fără artificii literare inutile, convinsă fiind că „realitatea, nu-i așa, bate filmul sau cuvântul tipărit”. Cartea devine astfel un dar oferit memoriei părinților săi și figurilor emblematice precum tanti Suzi sau unchiul Traian, dar mai ales un omagiu adus Brașovului de odinioară. În final, rândurile sale rămân o mărturie despre generația care i-a fost model, despre acei oameni care posedau „simțul măsurii, un optimism temperat, o frumusețe a spiritului în armonie cu munții la poalele cărora trăiau”, autoarea mulțumindu-le în singurul fel care poate învinge uitarea: „scriind despre ei”.

Pisica de la ora cinci rămâne o invitație de nerefuzat în tărâmul minunat al copilăriei, unde timpul stă pe loc, iar lumea se dezvăluie în toată splendoarea ei, prin ochii curioși ai inocenței.

__________________

Rodica Bretin. Pisica de la ora cinci, Editura Corint, 2026