Mozaicul emoțiilor în simetrie

Pentru Adrian Vasile Iftime, de profesie avocat, universul juridic și cel liric nu se exclud, ci se potențează reciproc, rigoarea lui oferind versului o candoare aparte.

După volumul de exercițiu „Viața printre rime” (2023), volumul „Clandestin în Parnas” (Editura Eikon, 2025) reprezintă adevărata sa maturizare lirică. Girat la lansare de scriitori consacrați ai USR Iași, precum Liviu Apetroaie și Emil Nicolae, și prezentat la Bookfest, volumul nu mai aparține unui „clandestin”, ci unui autor care își definește clar personalitatea și construcția poetică.

Cum îl percep pe Adrian Vasile Iftime? – Un nostalgic incoruptibil al formei clasice. Într-o epocă a versului liber, fracturat, dominată de experimente postmoderne și de abandonarea deliberată a canoanelor, autorul se impune ca un remarcabil artizan al poeziei fixe. Fidelitatea sa față de rigoarea clasică nu se rezumă la simpla alternanță a rimei, ci îmbracă haina unei discipline tehnice severe, în care ritmul (iambic sau trohaic) și metrica riguros calculată devin pilonii de susținere ai întregului edificiu liric. Fiecare poezie din volum funcționează ca un mecanism de ceasornic elvețian, unde lungimea versurilor și accentele ritmice sunt orchestrate cu o precizie matematică menită să genereze acea muzicalitate de factură elegiacă, interioară. Pentru autor, această constrângere reprezintă un act de supremă libertate și măiestrie.

Metafora Parnasului invocată în titlu nu este doar o reverență în fața mitologiei. Poetul pășește aici cu discreția și timiditatea unui vizitator clandestin, însă rigoarea versului său trădează faptul că el cunoaște legile acestui munte sacru mult mai bine decât se autodefinește. Din acest conflict dintre timiditatea asumată și precizia execuției lirice se naște adevărata frumusețe a cărții.

Nu este deloc întâmplător faptul că autorul alege ca prag de intrare în universul său liric poemul „Din coasta lui Adam”. Dacă Parnasul este muntele creației absolute, Adam este arhetipul începutului absolut. Prin așezarea acestei poezii în fruntea volumului, Adrian Vasile Iftime își definește coordonatele întregului discurs: o căutare a originii, marcată de nostalgia paradisului pierdut și de asumarea unei fragilități profund umane. Intrând în substanța poemului, descoperim o elegantă meditație asupra trecerii timpului, a despărțirii și a memoriei afective. Adresarea nostalgică către o „distinsă doamnă” pendulează între reverie și realitate, fixând o poveste de o vară ce pare să se dizolve în „versuri mai spre toamnă”. Rigoarea se simte în cadența precisă a strofelor, într-o atmosferă melancolică, unde „doar ploaia a rămas să ne cunune”. M-a impresionat în mod deosebit versul de final, „Dar împărțeam tăcerile cu tine”, o concluzie ce demonstrează că, pentru Iftime, poezia autentică se naște nu din zgomot, ci din capacitatea de a da sens și greutate absenței și nuanțelor nespuse.

Aceeași dinamică a despărțirii este nuanțată și în poezia „Bilet fără retur”, unde ploaia din primul poem este înlocuită de curgerea ireversibilă a timpului: „Azi ne cunună anii pe-ndelete” – o resemnare în fața destinului. Poetul surprinde această condiție existențială prin versul: „Doi călători prin soarta altor vieți”. Pendulând între detalii banale (un rebus, un trotuar) și metafora gării, finalul pecetluiește acceptarea melancolică a trecutului. Trenul așteptat și acel „bilet fără retur” devin simbolul unei călătorii definitive prin propria viață, din care s-a pierdut verigheta, dar s-a salvat poezia.

Poemul „Cărți nescrise” reia și amplifică metafora centrală a cărții: clandestinitatea. Dacă primele poezii fixau nostalgia despărțirii în cadre temporale și spațiale concrete, aici discursul liric migrează spre o zonă profund reflexivă, în care iubirea retrasă din lume preferă să rămână salvată în memoria intactă a unor „cărți nescrise încă”. Poetul tratează această trăire ca pe un secret protejat de zgomotul lumii, idee concentrată în strofa finală: „Iar din iubirea noastră trăită clandestin / Vom da pe față astăzi doar visuri amânate”. Adrian Vasile Iftime păstrează aceeași rigoare a cadenței clasice, însă introduce elemente simbolistice (cucuveaua care cântă un dor de ducă, obloanele trase, cupele de vin). Această atmosferă crepusculară potențează dramatismul interior al eului liric, definit ca un „pețitor al orei ce a pierdut un veac”.

Tăcerile asumate își găsesc o rezolvare în poemul „Déjà vu”, unde izolarea migrează din planul spațial în cel al timpului circular: ecourile trecutului se repetă, devenind însăși substanța poeziei. Demnitatea etică a creatorului care refuză să își compromită trăirile pentru beneficii pragmatice este exprimată prin versurile: „Nu am vândut iubirea pentru pâine! / Cu fericirea n-am făcut vreun târg”. Deși devalorizarea rapidă a sentimentelor tind să domine societatea contemporană, autorul transformă actul scrierii într-un gest de rezistență morală. Poezia își redobândește astfel funcția sa originară: aceea de a fi un refugiu al adevărului interior. Actul scrierii este asumat ca o jertfă personală: „Am învățat, iubito, să mă frâng / Printre catrene date deoparte”. Prin imagistica ultimei strofe („goana regilor nomazi”, „labirintul vorbelor”), Adrian Vasile Iftime depășește granițele liricii amoroase, transformând experiența individuală într-o meditație universală asupra captivității omului în propriul destin.

În poemul „Viață” discursul migrează din perimetrul melancoliei amoroase spre o lucidă analiză existențială. Acest poem surprinde reconcilierea definitivă cu destinul și păstrarea unui act de credință față de existență, în ciuda degradării și a iluziilor pierdute. Poetul concentrează această reziliență într-o tulburătoare profesiune de credință: „Și cu toate astea viață, te mai cred tot pe cuvânt”. Este acceptarea matură a unui parcurs vital presărat deopotrivă cu „foi de mărăcine” și cu „ploi și gol de zile”. Poetul, autodefinit ca un „sclav al timpului rămas”, folosește metafora teatrului aflat la final, „Bate gongul unei piese, iar s-a mai oprit un ceas”, pentru a ilustra curgerea ireversibilă. Versurile surprind contrastul dintre fragilitatea inițială, mersul desculț prin iarbă pentru a nu sfărâma „un suspin de astă-vară”, și imaginile dure ale realității, precum acel „infarct în noapte și-un oftat răcit de ger”. În final, prin interogația retorică „După-atâta foc de paie, ce-aș putea să îți mai cer?”, Iftime consfințește statutul eului liric: acela al unui observator resemnat, dar demn.

Este extrem de greu să alegi din poeziile autorului, deoarece fiecare transmite emoții diverse și profunde, nuanțate, vibrând pe frecvențe care refuză simplificarea. Fiecare vers pare desprins dintr-un monolog interior tulburător, o confesiune poetică în care cititorul devine un complice tăcut. Acolo unde o poezie izbucnește în accente de o melancolie devastatoare, următoarea reclădește speranța din detalii efemere, lăsând impresia unui mozaic emoțional infinit.

Un exemplu elocvent al acestei profunzimi magnetice este și poezia „Clandestin”, care abordează ideea unui refugiu absolut în fața unui „veac schilodit”. Iubirea clandestină devine aici singurul spațiu în care „frumoșii alergători cu capu-n nori” își mai pot consuma puritatea, chiar și sub amenințarea timpului necruțător. Metafora „coliviei eterne” și conștiința de a fi „săraci de timp” adâncesc dramatismul poeziei. Adresarea directă coboară discursul în zona unei mărturisiri intime, aproape șoptite: „Nici nu mai știm, femeie, când ne cheamă”.

Dacă în unele poezii autorul caută salvarea prin intensitatea unei iubiri secrete, în „Măști” el abandonează refugiul intim pentru a tăia nemilos în ipocrizia societății, îndemnându-ne să aruncăm „costumele de gală” purtate cinic în public pentru a regăsi „Dumnezeu pierdut din primii noștri ani de viață”. „Măști” demonstrează versatilitatea autorului, capabil să treacă de la catifeaua poeziei de dragoste la bisturiul satirei sociale. Este o poezie-manifest, un strigăt de revoltă împotriva unei lumi în care ambalajul a înghițit conținutul.

Apoi, în poezia „Ultimul pahar”, decorul autumnal devine fundalul inevitabil al declinului. Poetul își asumă trecutul boem în care a pierdut „la un pariu de noapte / Pe-o carte mare și vreo câțiva lei”, acceptând cu o detașare ironică ipostaza de „fin farsor cu har” care alege să își consfințească amintirile printr-un ultim gest simbolic de reverență: „Te chem prin ploi la ultimul pahar.”

Purtându-ne mai departe prin anotimpurile interioare, poemul „Iarna nu abdică” părăsește melancolia boemă a toamnei pentru a ne introduce într-un peisaj existențial înghețat. În timp ce înghețul cosmic devine o metaforă a degradării biologice, poetul constată cum iarna sapă necruțător „cu mâinile de gheață… în vârste”, lăsând în urmă o umanitate rătăcită; cu toate acestea, în fața iminenței sfârșitului, singura salvare rămâne solidaritatea spirituală și refugiul în „suflete pereche”, o ultimă încercare de a transforma prăbușirea în victorie: „Poate căderea ne va fi izbândă”.

Poezia „Viață după moarte” are un dialog imaginar, aproape cinic, cu însăși personificarea destinului („Ce faci, bătrâne? Mai jucăm o carte?”). Aici definește „Viața după moarte” nu ca pe un miracol divin, ci ca pe o ultimă achiziție plătită scump, o tranzacție pentru care a dat „arvună ultimii mei ani” unor „miri orfani” și pentru care a renunțat chiar și la „puținele firimituri de pâine” din „sărăcia zilelor de mâine”. Prin acest sacrificiu conștient al prezentului, moartea devine un spațiu de recuperare a demnității pierdute, un bilet de acces înapoi spre puritate („Vreau să visez la ce a fost odată / Când am gustat iubirea ne-ntinată”). Chiar dacă prețul supraviețuirii metafizice implică suferința fizică tardivă a „cuțitelor de gheață / Înfipte mai târziu. Spre dimineață”, el își acceptă destinul de parior incoruptibil care, după ce a mizat totul pe o singură carte, părăsește scena cu o singură dorință testamentară, adresată posterității: „Păstrează-mi amintirea după moarte!”.
Așezându-se la intersecția dintre frica de declin biologic și refugiul intim, poemul „Răscruce de timpuri” arată cum, atunci când în priviri „iarna ne desparte” și eroii de poveste își pierd aura ideală din trecut („Feți-Frumoși pierd chipul… Zâne fermecate nu au niciun nume”), resortul supraviețuirii se află în capacitatea iubirii de a cicatriza realul: „Spre iubirea noastră ce ar vindeca / Teama ta de viață, frica mea de moarte.”

Plasați dureros „la un pas de viață la un pas de moarte”, (poezia „Mai vânăm iluzii”) într-un univers rece în care se simt „prea singuri prin atâta scrum”, îndrăgostiții refuză capitularea în fața timpului și aleg în continuare să „vânăm iluzii mai rostim tăcerea”, încercând să se „prefacem tineri peste-un veac întreg”; cu toate acestea, ei rămân prizonierii propriilor paradoxuri existențiale prin faptul că „căutăm lumina dar ne place umbra”, destinul lor topindu-se într-o resemnare finală, pecetluită tandru de „un sărut pe tâmple biet copil din flori”. Dacă pe parcursul volumului poetul rătăcește sub ploile toamnei și înfruntă înghețul, prin piesa de rezistență „Roata” el își asumă destinul de amfitrion boem al propriei dispariții. Își cheamă amicii la o masă plină dinaintea ruinei iminente („Veniți prieteni! Iarna e departe / Luați câte ceva! E masa plină”), acceptând degradarea trupului, dar găsindu-și triumful final în dorința de a reporni eternul ciclu al existenței: „Chiar de mă-nțeapă azi în talpă spinul / Să mai întoarcem iarăși vechea roată”. Acest prag editorial de final fixează tematicile fundamentale ale poetului și încununează întregul său parcurs stilistic.

„Clandestin în Parnas” nu este doar un exercițiu al melancoliei, ci un pariu câștigat cu posteritatea. Adrian Vasile Iftime demonstrează că în fața iernilor biologice și a ruinei iminente, atunci când însăși vechea roată a timpului ne înțeapă în talpă, poezia rămâne singurul instrument capabil să suspende clipa și să triumfe, nemuritoare, asupra morții. Versurile sale arată că emoția profundă nu se naște din dezordine, ci din sublimarea suferinței în tipare de o simetrie perfectă, capabile să învingă timpul.

_____________

Adrian Vasile Iftime, Clandestin în Parnas, Editura Eikon, 2025