Adrian G. RomilaAdrian G. Romila
14.10.2015

Mateiu, autor și personaj

”MJC” e titulatura sub care semna, adesea, vlăstarul nelegitim al lui I.L. Caragiale, întâiul său născut: ”Mathieu Jean Caragiale”. Uneori cu adaosul pompos ”comte de Karabey”. Visurile de parvenire financiară și obsesia descendenței nobiliare au vrut, poate, să expieze știuta origine socială umilă și conflictul ireconciliabil cu un tată aflat, intelectual și estetic, la polul opus. Acestea sunt, totodată, neprețuite atúuri literare, numai bune de exploatat într-o eventuală ficțiune cu implicații psihanalitice, care să aibă drept personaj această mobilă și stranie figură a lumii culturale românești. Bastardul tolerat, studentul ratat, fiul risipitor, diplomatul potențial, ministeriabilul ahtiat după decorații, scriitorul stimat și moșierul întârziat care a fost Mateiu Caragiale a devenit eroul par excellence pentru Ion Iovan, reverberat în galeria speculară a celor mai diverse tipologii de discurs. MJC (Polirom, 2015), ultima carte a pasionatului matein, e un text post-modern sadea, în care pastișa stilistică stă alături de reconstrucția istorică și de o flamboiantă ”imitație” de jurnal. Avem, așadar, un text cu două dimensiuni, una – un fel de prefață, de studiu al ”omului și epocii sale”, cealaltă – un așa-zis caiet intim, reconstituit pe baza celor câteva notații originale, dar, în cea mai mare parte, inventat à la manière de.

Deschis cu evenimentele din Bucureștiul lui 1884, la trei ani de la venirea pe tron a dinastiei lui Carol I de Hohenzollern-Sigmaringen, și încheiată în 1934, cu o Germanie amenințătoare, sub noul cancelar, O lume pentru Mateiu nu-i altceva decât povestea familiei Caragiale, în mic. Ea e reproiectată din perspectiva prezenței primului copil al comediografului și e îmbrăcată în culorile vii ale unei Românii care trece de la strălucirea Belle Époque la sumbrii ani premergători celui de-Al Doilea Război Mondial. Folosind o remarcabilă substanță istorică și lăsând baza instrumentarului epic la vedere (citate, personaje, evenimente, obiecte, locuri și timpuri celebre), Ion Iovan reușește să comprime scenografia vieții caragialene în datele ei esențiale și, ceea ce dă savoarea textului său, să o facă, în cea mai mare parte, în tonul baroc și percutant al posibilelor judecăți mateine. Chiar dacă vorbește distant, la persoana a III-a, ca un veritabil cronicar al epocii, adesea din crochiul narativ transpare sarcasmul presupusului Karabetz: ”Cu un pas în urma văduvei și a celor doi copii legiuiți, bastardul Caragiale pășește între țepenii oficiali și amicii băftosului moștenitor al Momoloaiei; printre aceștia, încornoratul naș Semedeanu cu soața, dar și Delavrancea, Vlahuță, Gherea – coborâtori, ca și dramaturgul din Haimanale, ai unor țărănoi, căruțași, cupeți. Mai lipseau piețarii Sinaiei, șontorogul Gentilini, Ghiță, băcanul Matheescu. Un noian de pârliți îl înconjura pe Mateiu în urma vehiculului mortuar, care de care mai plouat, mai cioclu. Nici strop de sânge nobil în acea apăraie de țopârlani” (la înmormântarea seniorului I.L.); sau: ”Scindat între condiția de a fi ««aristocrat al universului» și condiția de a fi născut la grămadă într-o țară obscură, în care te zbați zadarnic să ieși la suprafață. Un osândit la înec era bastardul lui Caragiale, sămânța unui șir de corciți. Un mormoloc în smârcul Balcanilor, unde se oua românimea lui Ferdinando” (despre crizele anilor 1920). Dincolo de scorțoșenia trucată a viziunii mateine se află tabloul unei lumi, o felie din viața Bucureștiului de altădată, cu multiple și fascinante extinderi, unele bine cunoscute, altele mai puțin, dar toate urmărite în cronologia exactă a documentelor epocii, fie ele private sau publice. A face o asemenea ”poveste” nu e ușor, mai ales dacă trebuie s-o spui astfel încât totul să iradieze spre și dinspre un singur personaj.

Prin încurcături mai mult sau mai puţin literare, oricum, neelucidate nici până în prezent, Jurnalul ultimului avatar-scriitor al familiei Caragiale s-a pierdut. Şi ca misterul să fie complet şi să intre de-al binelea în atmosfera dandy care-l înconjoară pe autorul Crailor de Curtea-Veche, nici copia acestui document nu s-a păstrat. Poate că autorul însuşi s-ar fi bucurat de această dispariţie postumă, atent, cum îl ştim, cu tot ce ţinea de imaginea lui publică. Urmaşii lui Perpessisicus au dat editării o copie realizată de ei înşişi după copia Jurnalului, aflată în arhiva marelui critic şi realizată, probabil, de acesta după olograful matein. Se ştie că ar fi existat şi o copie realizată de Şerban Cioculescu, în care s-ar fi aflat pasaje absente din varianta Perpessicius. Avem, prin urmare, de-a face cu nişte copii ale unor copii, cu inefabile precum opera de artă platoniciană, copie imperfectă a unei realităţi care, la rândul ei, e copia unei Idei perfecte. E greu de stabilit, în aceste condiţii, autenticitatea unui astfel de Jurnal, trecut prin atâtea mâini şi prescurtat, uneori, pentru uzuri pragmatice. Fragmentele publicate din acest Jurnal, de-a lungul timpului (începând cu 1936), trebuie luate ca atare, adică având un grad sporit de aproximaţie.

Acest context nebulos al diaristicii mateine favorizează din plin fabulaţia. În golul lăsat de documentul original, se poate aşeza onorabil o ficţiune realizată cu toată acribia, astfel încât, deşi butaforie literară, să mimeze perfect autenticitatea. E ceea ce a făcut Ion Iovan, cu Însemnările jubileului, a doua secțiune a cărții despre MJC, migălind ca un bijutier o extraordinară „plastografie” (ea a mai apărut, în 2009, sub titlul ceremonios Ultimele însemnări ale lui Mateiu Caragiale însoţite de un inedit epistolar precum şi indexul fiinţelor, lucrurilor şi întâmplărilor în prezentarea lui Ion Iovan). Impresia e de biografie documentată şi de editare profesionistă, ceea ce nu e departe de adevăr. Textul reconstituie imaginar ultimul an de viaţă al fiului lui Ion Luca (1935 şi începutul lui 1936), sub forma unor însemnări de jurnal. Ele respectă întru totul atât algoritmul formal al unor notaţii personale − frapant de asemănătoare, ca stil, cu fragmentele Perpessicius (a se vedea, de pildă, ediţia Opere, Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994), cât şi lumea în care personajul s-a mişcat. Întâlnim consemnate toate evenimentele importante ale vieţii cotidiene mateine, aşa cum ar fi fost scrise de el însuşi: problemele administrative ale moşiei Sionului, relaţiile cu Marica şi cu „baborniţele Grupului”, ieşirile la Capşa şi întâlnirile cu protipendada intelectuală a capitalei interbelice, aventura extraconjugală cu Emma Zilverstein, proiectele de afaceri profitabile, cumpărăturile preţioase (în special vestimentare), drumurile la Sibiu (în vederea realizării unei utopii politice de la care spera o sinecură), lecturile (jardiniere, istorice şi heraldice), părerile despre literatură şi oamenii care o deservesc, impresiile din călătorii, aniversările dedicate primirii medaliilor diplomatice atât de râvnite, reţetele culinare încercate, înregistrarea regulată a tensiunii cardiace şi a fenomeneor meteo. Din tot acest amalgam specific, până la urmă, oricărui aristocrat al spiritului de atunci, cu oarece avere, operă şi faimă, se distinge intenţia autorului de a desena în filigran figura autenticului dandy român, aşa cum ar rezulta din autoreflecţiile sale. Ea primeşte conturul gros al narcisistului de vocaţie, pentru care lumea şi ceilalţi nu reprezintă decât ocazia de a se privi pe sine la infinit, ca-ntr-o oglindă cu zeci de posibilităţi de redare.

Parvenirea târzie a personajului prin căsătoria cu vârstnica şi bogata Marica Sion amplifică boala snobismului şi de obsesia originii nobile, de care stirpea fatidică a „berarului” Caragiale îl lipsise. Visurile mereu neîndeplinite (erotice, politice, literare, sociale etc.) sau oprite la jumătate adâncesc însingurarea lui Mateiu, care îşi găseşte consolarea în gesturi de cabinet intim: prietenia motanului Calimach, scrutarea constelaţiilor prin lunetă, amintirile de dinainte de război (când, credea el, mai exista încă rafinament), contemplarea flamurei cu blazonul Karabetzilor (neamul nobil din care îşi imagina că se trage), pe care sunt imprimate imperativele cave, age, tace. Şi notaţiile din jurnal. Jurnalul e, pentru el, principala oglindă, confesorul, prin excelenţă. forma supremă de alienare şi, totodată, singura împlinire rămasă într-o lume văzută ca golită de semnificaţii, de savoare şi de scopuri. În metadiscursul lui Ion Iovan, e, desigur, „punerea în oglindă” a acestui roman original despre Mateiu Caragiale. Din jurnal, personajul îşi propune să elimine orice „tertip scriitoricesc” şi să-l scrie doar pentru el. Jurnalul va înlocui atât producţia de cărţi (calitatea de autor de literatură va trebui evitată), cât şi „producţia” de urmaşi. Un dandy narcisiac nu are ce face cu alte „producţii” afară de sinele imediat, hiper-rafinat treptat printr-o existenţă artificializată la extrem. Când trebuie să scrie ficţiune, personajul preferă să plănuiască un jurnal imaginar al contelui Hoditz, ale cărui notaţii personale s-au pierdut (o altă abilă „punere în abis”). „Introspecţiile” şi „retrospecţiile” în cele două paradisuri private − propriul suflet şi propriul trecut − rămân privilegiul individului nedreptăţit de soartă, dar hotărât să-şi trăiască următorul sfert de veac după pofta inimii, ca descendent caragialean unic: „Am conştiinţa de a fi ultimul. Nu ultimul Caragiale − ultimul Mateiu! Până la urmă poporanul Ion Luca se va dovedi repetabil, oricând poate să apară un ins de tipul lui. Pe mine însă nu mă va repeta nimeni.” Conştiinţa irepetabilităţii şi a unicităţii, ridicate cu greu din şi pe ruinele tatălui, se va constitui într-una din temele redundante ale acestui jurnalul fictiv. Nu e vorba doar de efortul de a-şi şterge din memorie faima de plăcintari şi de negustori scăpătaţi ai Caragialilor, alogeni fără niciun strop de sânge aristocratic. Importantă e mai ales patima devoratoare a pozei rafinate, oricând şi oriunde, prin orice mijloace. Vestimentaţia, preferinţele culinare şi politice, lecturile, modul de-a scrie, amiciţiile, averea, originea, toate sunt instrumente care contribuie la reificarea virtualităţilor din oglindă. Furat de o naştere fără noroc, furat, iarăşi, de dezmoştenirea Momoloaiei (de care doar tatăl a beneficiat după plac), Mateiu trebuie să recupereze în forţă un destin care altfel, i-ar fi fost mai mult decât favorabil. Narcisismul său nu-i altceva decât consecinţa acestui gest recuperator.

Multe dintre „notaţiile” jurnalului constituie pasaje revelatoare ale morbului autoerotic matein: „Întors acum de la cafenea, sunt mulţumit că am fost văzut! Că am iradiat eleganţă în mijlocul unei duzini de scriitoraşi mototoliţi şi agitaţi, mirosind care a ceapă, care a usturoi, puşi în faţa calmului şi a completului meu impecabil, belu-gris cu puţin alb la batistă şi ghetre. Mulţumit că le-am servit o lecţie, stând picior peste picior, aristocratic, ţinând degetele înmănuşate pe capătul bastonului inelat cu argint. De fapt, m-am înfăţoşat, m-am impus haitei dintr-un instinct animalic. Şi acum sunt mulţumit, socotesc ziua încheiată cu rost”; „Poate eram considerat un ins distant, dar făceam impresie. Ce persoană aleasă, va fi spus un observator de gust, ce deosebit e faţă de ăilalţi, nimic balcanic în fiinţa lui, nimic ţigănesc − doar sângele Karabetzilor curge în vinele lui, sângele conţilor de Szatmar dezmorţit după două sute şaptezeci de ani”. Recunoaştem, desigur, în personajul iovanian Mateiu personajele din Craii de Curtea-Veche, un Paşadia sau un Pantazi. Intertextul e întreţinut şi de trimiterile la literatura celuilalt Caragiale, a tatălui. Vizita la Halmaghy, boierul ungur sibian, de pildă, e redată în termenii din Vizita lui Ion Luca: „N-am voit să merg la grof cu mâna goală şi am dus micului Halmaghy o minge foarte de mare de cauciuc şi foarte elastică. Atenţiunea mea a făcut mare plăcere copilului, pe care l-am găsit îmbrăcat ca maior de honvezi, în uniformă de mare ţinută”. Jurnalul apare drept uriaşa oglindă veneţiană din alcovul dandy-ului, scufundat iremediabil în apele negre dintre continentul trecutului potenţial (pierdut definitiv) şi cel al prezentului în act (într-o nedorită posesie).

Solitudinea personajului se manifestă şi prin distanţa pe care o ia faţă de literatură, cea care, în fond, i-a adus adevărata glorie. În acest fel, efemera şi intima „notaţie” cotidiană se justifică negând-o pe cea eternă, a ficţiunii şi încercând să-i ia locul, aşa cum Mateiu vrea să ocupe în posteritatea boierilor de viţă un loc pe care nu l-a avut niciodată. Nimic dintr-un şantier de creaţie în pseudo-jurnalul matein, aşa cum ne-am aştepta de la un jurnal de scriitor. Literatura, la personajul lui Ion Iovan, e un fapt încheiat, o preocupare măruntă, tipică „berarului” Ion Luca şi altora ca el. „Dar cele ce-ţi îndrugă scriitorul? Scorneli, peripeţii îmbrobodite, furăciuni de la unul la altul. Câte nume într-o carte, atâtea falsuri. Ignobilă ocupaţie”. Renunţarea la beletristică e sinonimă, pe de altă parte, unui paricid, săvârşit, altfel, în jurnal prin nenumărate referinţe la conflictele cu ilustrul tată. Lumea literară a vremii e văzută şi ea în această perspectivă derizorie, care cade, adesea, din dispreţul neutru, în satira grotescă. E cazul portretelor făcute congenerilor autori, frecventatori grosolani ai Capşei şi membri ai blamatei SSR: „şansonierul Minulescu”, „logoreicul Teodoreanu”, „criticuţul Ionescu de la Slatina”, „teleormăneanul Noica, duşmanul lui Mikey-Mouse”, „răspopitul Theodorescu, care la şaizeci de ani are aceeaşi faţă de bădăran sadea”, „hindusul trigam” Eliade, „profesoraşul Cioculică”, „beţivanul Păstorel”, „comicul popă Pişculescu”. Mulţi alţii (Cezar Petrescu, Camil Petrescu, Ion Barbu) se aleg cu apelative usturătoare în jurnal. Convingerea lui Mateiu e, spre deosebire de a tuturor celorlalţi, că fanteziile trebuie hrănite, defulate, dar nu în forma minciunilor literare, ci în statisfacerea snoabă a sinelui. Dacă trebuie să epatezi, trebuie s-o faci nu prin gloria literară de cafenea, ci prin poza studiată şi prin excentricităţi de mult perimate: numele nobil, averea, vestimentaţia, decoraţiile diplomatice, gesturile studiate. „Fanteziile sunt esenţiale în viaţă, fără ele existenţa se târăşte lamentabil. Deşertăciuni, s-ar putea zice; dar merită să vieţuim fără deşertăciuni? Pentru ce? Pentru vreun militanstism oarecare, pentru amor, pentru literatură? Mai bine să ne hrănim fanteziile; de aceea averea înseamnă totul”. Fantezie şi joc, fugă de plictisul veacului în rafinament şi ludic existenţial: „ Să nu ne putem împlini decât prin jucărioare, precum copiii?[…] Să te lipseşti de minunea jocului, pentru care poate ne naştem. Eu unul mă voi juca până la sfârşit…” Satisfacţia costisitoare a sinelui devine, în filozofia gravă din jurnal, o hrană pentru suflet, pe cât posibil fără efort − indispensabilă condiţie pentru a fi om (deşi unul întârziat, bântuit de ratare). „Picotesc. Aştept să vină şi să treacă dejunul. Tac, nu răspund la răutăţile cocoanelor. Să te cerţi cu ai tăi, să intri în şirul acela de replici din ce în ce mai negândite, mai nervoase, e descalificant. Mă simt tras pe sfoară. Împins spre nefericirile ultime: plictiseala şi acceptarea”. Literaturii glorificatoare, personajul îi preferă superbia necunoscută a notaţiilor zilnice; Capşei boeme, îi preferă pacea camerei intime de conac, revizuindu-şi medaliile sau garderoba.

Memoria „ultimului Caragiale” e, acum, un palimpsest complex, un extraordinar document ”istoric”, real și imaginat, deopotrivă, diurn în referințe și nocturn în puterea de invenție literară. Exact așa cum Craii mateini sunt rafinați și misterioși peregrini − prin viața de zi și de noapte, prin timpuri glorioase și decăzute, deopotrivă. Ion Iovan a repus în efigie chipul enigmaticului Mateiu, în dubla lui postură, de autor și personaj. Cred că nimic nu-l va opri, vreodată, pentru posteritate, la numai una dintre ele.

843 cititori