Emilia Ciordaș
„Sufletul maidanului zgribulit de frig a rămas în mine”
Roman de G.M. Zamfirescu, apărut în două volume în 1933. La apariţie, romanul a fost întâmpinat de critica vremii cu aprecieri pentru redarea impresionantă a „atmosferei colective de periferie”. Titlul romanului încearcă să facă o incursiune în lumea periferică şi mediocră a capitalei. Romanul prezintă tragedia unor oameni învinşi. Maidanul cu dragoste e un roman realist, de dragoste, dar și o frescă socială.
Maidanul cu dragoste aduce un tumult de viaţă, pasiune şi drame, care fac să treacă pe planul al doilea orice rezervă de formă. „Destinul meu începe mizer într-o mahala cu nume ruşinos. Închid ochii şi revăd decorul, ca un desen în cărbune peste care a trecut, apăsat, mâna unui copil nebunatic […] Stam pe şoseaua Basarab, într-o casă mică, igrasioasă, rămasă până acum într-o rână, ca o amintire de vis rău şi ca o mustrare […] Dincolo de noi era un maidan cu basculă publică, bariera drumului de fier şi peste barieră în magaziile şi atelierele manufacturii de tutun Belvedere”[1]. El aduce mai ales un lung şir de oamenii vii – ceea ce este singura condiţie a unui roman, toate celelalte, compoziţie, stil şi psihologie fiind numai elemente de detaliu. Personajele lui Zamfirescu au o realitate indiscutabilă, fizică: contezi pe ei, stai de vorbă cu ei, îi vezi umblând şi trăind. Tot cartierul cu nume ruşinos, maidanul cu basculă, fabricile, linia ferată, tot peisajul acesta periferic este de o realitate vizuală certă: îi vezi culorile, îi auzi rumoarea surdă a înserării, îi trăieşti clipele de nebunie şi destrăbălare.
Maidanul cu dragoste este, de fapt, reprezentat printr-o singură curte cu porecla ruşinoasă, într-o mahala cu nume la fel de ruşinos. „Cu fructul acesta amar în palma întinsă am intrat în lume, prin gangul umed, plin de necazuri şi taine, al casei cu nebuni, copleşit fără să înţeleg, simţind adevărul în mine ca un spin şi murdar de toată murdaria ce mă înconjura”[2]. Curtea aparţine casei cu nebuni, un complex de camere închiriate de diferite tipologii specifice vieţii de mahala. Avem, pe de o parte, familii stabilite acolo pe termen lung, nedefinit, cum ar fi cuplul hamalul Gore şi ţiganca Safta, Gore fiind vlăstarul ce a făcut un pas înainte în drumul de la sat la oraş, iar Safta fiind ţiganca cu garoafa în dinţi, ce le-a facut bărbaţilor din cele patru puncte cardinale ale mahalalei viaţa şi patima mai uşoare, pe vremea când cânta şi juca alături de taraful ei, în cele mai selecte restaurante periferice. „Soarele îşi juca lumina toată pe batista plină de sânge – soarele nesimţitor de frumos şi de strălucitor, din primăvara duşmancă. Destinul tuturor era scris acolo, în peticul de nansuc din mâna ca de var. Se încovoiau în picurii roşii toate elanurile, ca nişte maci cu trupurile frânte şi murise neştiut – ca un copil în scutec, zvârlit pe maidan – cel din urmă vis al copilăriei. Scrisesem pe batistă, ca pe-o unică filă de calendar, întâia mare sărbătoare a îngerului negru”[3].
Maro şi Tino, cuplul de greci, fac şi ei parte din rândul familiilor “legale”, cu o căsnicie apăsată de taine greu digerabile pentru locuitorii simpli ai casei cu nebuni. Pascu şi Tinca, tăntălăul şi oloaga înverşunată pe viaţă şi gata oricând să vocifereze cele mai groaznice măscări şi blesteme, groaznice chiar şi pentru mediul evident impur de mahala, formează şi dânşii o familie aiuritoare ce a dat naştere la două fete plecate pe calea prostituţiei (Sultana , Domnica) şi o fată înzestrată de narator cu o aură a purităţii, frumoasă, superbă, temerară, sora mai mică, Fana. În casa cu nebuni îşi mai duc existenţa personaje fantomatice şi episodice precum Tănăsică, Ivan, personajul colectiv Nedu-Neicu, Mădălina picior-de-lemn şi fiica sa antisocială, Lenora, germanul Bela şi alte multe, prea multe personaje cu rol neînsemnat în viaţa „celor mari” din casa cu nebuni, dar atât de credincioşi tipologiilor din care fac parte încât păţaniile lor par scrise în cuvinte colorate, ce nu-ţi permit să le ignori, protejându-şi dreptul la existenţă.
Adevărata familie ce interesează cititorul, prin prezenţa bizară în acel mediu, este cea formată din Puişor-mare, Puica şi fiul lor Puişor-mic. Puisor-mic, Iacov, aşa cum ni se destăinuie după mai bine de 40 de pagini- grozăviile care-i schingiuiesc sufletul pur de copil îl fac să uite uneori că este şi el o fiinţă umană cu trecut şi prezent palpabil, nu doar un spectator mut la teatrul mahalalei, este cel care ne oferă această frescă de tipologii, strâns legată de tipologiile comice ale lui Caragiale, prezentate acum în cheie tragică.
Suflet sensibil, Puişorul de 14 ani îndrăgeşte maidanul în care se simte liber, dar este bruscat de faptul că acest maidan este legat de zona industrială a periferiei Bucureştiului, unde oameni fără bucurii, fără ţeluri, fără să trăiască de fapt cu adevărat, nu gusta viaţa decât prin dragoste şi moarte. Dragostea petrecută forţat prin grajduri sau compartimente goale de tren şi moartea tumultuoasă şi grotescă sub roţile unei locomotive, într-un accident la fabrică sau în vreun incendiu ce arde oameni şi porumbei albi deopotrivă. Iacov nu are însă puterea de înţelegere pentru un mediu atât de complex din punct de vedere psihologic, astfel că marile taine ale casei cu nebuni ne sunt revelate de un narator omniscient, competent în meseria lui de a dezgropa trecutul nedorit al personajelor şi de a fi la curent cu toate bârfele cartierului.
Acest narator, şi nu puişorul de 14 ani, împarte scena maidanului în dragoste şi moarte. Eros, care poate fi întruchipat în mod sublim de dragostea elegiacă purtată de Tino pentru soţia sa Maro, dar şi în mod grotesc de pornirile animalice pe care le resimte Gore de fiecare dată când se află în preajma unor tinere inocente şi vulnerabile, bucuroase uneori că „scapă numai cu atât”. La rândul lui, Thanatos este întruchipat diferit, dar întotdeauna şocant şi fără drept de replică. Fâlfâirea morţii poate decide să despartă o mama de copilul ei sau să purceadă la tragedia unei copile, ucise doar printr-o piatră aruncată la întâmplare, în mulţime. Nimic nu mai pare strigător la cer în mahalaua unde şi speranţa e mistuită în flăcări.
[1] G.M Zamfirescu, Maidanul cu dragoste, Editura pentru Literatură, București, 1967, p. 7
[2] Ibidem, p. 43
[3] G.M Zamfirescu, Maidanul cu dragoste, Editura pentru Literatură, București, 1967, p. 42
