Macrameu

La aproape douăzeci de ani de la debutul editorial și la zece de la al treilea volum de versuri al său, Adela Greceanu publică un al patrulea, Și cuvintele sînt o provincie.

Pe coperta a IV-a, Marin Mălaicu-Hondrari ne îmbie cu promisiunea că „poezia Adelei Greceanu are rigoare și viziune”; „și mai are – adaugă el – ceva rar întîlnit în poezia feminină: umor”. O mostră de umor avem pe clapeta volumului, unde autoarea își prezintă relațiile cu poezia: „Pentru ea am făcut vocalize. Pentru ea am căutat structură și limbaj, distanță și control. Prin ea încerc să-mi gestionez relațiile cu lumea și cu mine însămi.”.

Receptarea cărții fu, pînă acum, sărbătorească. Superlativele abundă. Pentru Marius Chivu, este „poezia anului 2014”. Pentru Cosmin Ciotloș, e o carte „extraordinară”. În fine – ca să ne întoarcem la discursul de escortă al lui Marin Mălaicu-Hondrari -, după rigoarea, viziunea și mai cu seamă umorul „rar întîlnit în poezia feminină”, ni se dă și o cheie pentru lectura cărții extraordinare: „centrul de greutate se mută ca un pelerin din poem în poem și fiecare dintre poeme e un loc inițiatic”.

Ca un pelerin se va muta și cronicarul din poem în poem, nu chiar în toate, fiindcă nu-i suficient spațiu tipografic, dar cît să ne facem o idee asupra cărții vibrante: „Nu pot să stau li-niș-ti-tă/ cu fundul pe sensurile/ care zornăie dedesubt” (În provincie); „așa zornăie uneori/ și sensurile nebănuite ale cuvintelor,/ cînd cineva/ încearcă să le atragă la suprafață” (Șuruburi, șaibe, cuie, piulițe); „ascultînd, să te trezești/ în rînd cu înserarea, cu Mariana și semințele ei,/ cu vîntul care a deschis geamul,/ cu pitulicea” (Provincialii); „în asemenea cazuri, realitatea/ sau, naiba știe, poate că siameza de soră-sa,/ îți livrează prompt mamă” (Adila meditează); „Țineam enorm la plasa de plastic roz/ imprimată cu fotografia ei alb-negru,/ în care albul era acum roz,/ plasă în care-mi căram/ echipamentul de sport/ de două ori pe săptămînă./ Eram o provincială vizavi de frumusețe.” (Altă plasă); „Mi-ai dat să sug nu apa chioară a sînilor,/ ci măduva groasă a șirei spinării,/ mi-ai adus pe tavă/ disciplina și voința,/ hotărîrea și stăpînirea de sine” (Tu).

Asemenea versuri nu reprezintă „scăpări”, neglijențe ori stîngăcii rizibile datorate unui efort creativ îndreptat în altă direcție și cu rezultate care să le compenseze. La puțini poeți textul este absolut perfect; și scăderi de nivel apar de fiecare dată cînd artistul nu-și poate acorda expresia cu imaginarul. Problema, la Adela Greceanu, e că astfel de versuri sînt chiar culmea poeziei sale. Ele au fost lucrate pe cît a putut autoarea de atent și se regăsesc în poziții forte, în volum.

De altfel, în această poezie pentru care s-au făcut vocalize cam totul este simbolic și plin de semnificație. Cu o excepție (Melancolie, singurul text publicabil), versurile se înșiră rulînd imagini cu cheie, gesturi cu tîlc, situații de viață codificate, scene în care totul semnifică și nimica mișcă. O aceeași imagine este reluată de la un text la altul, cu convingerea că recurența simbolică va acoperi mediocritatea ocurenței. Versul jenant se salvează prin aceea că în el e de fapt un motiv; motivul se salvează prin leitmotiv; leitmotivul se justifică prin compoziție; compoziția prin subiect; subiectul prin semnificații; semnificațiile prin motive – și tot așa.

Penibilă va fi aplicarea acestei rotative tocmai acolo unde limbajul s-ar fi cerut exprimat în savoarea lui, în oralitățile cotidianului, în prozaismul vieții la bloc. Adela Greceanu aude limba străzii fără s-o poată asculta și liriciza. Resursele artistice ale autoarei fiind modeste, personajele vorbesc cu mahalagisme de manual: „Ce faci, frate?/ Bine./ Află că faci bine pe naiba!/ Puțini fac bine pe lumea asta, frate.” (Binele). Cînd sînt oameni „prietenoși”, oamenii vorbesc ca poeta noastră; cînd nu, distanța stilistică este menținută ca o diferență de clasă. Oamenii neprietenoși vorbesc foarte urît, în acest volum: „Dă și mie patru beri,/ frumoaso,/ da’ din ălea reci!”. Din păcate, poemul cu oameni neprietenoși vorbind atît de urît se sfîrșește, și începe altul, cu mediocritatea salvată prin motiv salvat prin leitmotiv ș.a.m.d.: „Și cuvintele sînt o provincie/ vizavi de sensurile pline de viață de sub ele,/ sensuri nebănuite acolo, deasupra” (Gîscă).

Reluările, insistențele, repetițiile cu miez simbolic, autorezumatul textului anterior, versurile mutate cu totul de la o pagină la alta asigură cam două treimi din Și cuvintele sînt o provincie. La pagina 42, personajul se hotărăște să nu mai doarmă acasă „o vreme”, rezultatul fiind poemele dintre paginile 43 și 65, în care doarme la o femeie „aspră dar dreaptă”. Poeziile se fac acum din povești istorisite femeii, dar povestitoarea nu este deloc ajutată de imaginația autoarei. Frumusețea e o poezie despre frumusețe, iar frumusețea e înfățișată prin termenul frumoasă. Repetiția este iarăși necesară (motivul…), numai că ceea ce înainte se relua de la o poezie la alta acum se reia în una și aceeași. Povestitoarea lirică pare monomană – și ca parodie, Frumusețea ar fi fost un text reușit: „În seara asta îți povestesc despre o fată./ În autobuz,/ m-am uitat tot drumul numai la ea./ Îți povestesc:/ se uita pe geam, era frumoasă,/ umbla în geantă, era frumoasă,/ vorbea la telefon, frumoasă,/ își mușca buzele, frumoasă”. Frumoase versuri.

Reluarea unui cuvînt și inserarea lui într-un macrameu simbolic au darul de a compromite și cuvîntul, și contextele utilizării lui. Oameni prietenoși, provincie, tartină, serviciu, garsonieră, femeie-fetiță: de la cei mai uzitați termeni la cei mai „construiți”, lexicul sărac are a suporta o sarcină împovărătoare. Nimic nu se poate mulțumi să fie cum e, totul trebuie să fie cum trebuie să fie. Cuvintele sînt o provincie, iar tartină are legătură cu faptul că o bibliotecară „nu zîmbea niciodată”. Garsoniera eroinei este provincie; garsoniera vecinului de dedesubt e un centru. Vecinul scapă noaptea „șuruburi, șaibe, cuie, piulițe” pe gresie. Subit, apare tartina: „M-am întrebat atunci:/ dacă m-aș duce la el/ și i-aș spune/ tartină (…) oare ar înceta să rostogolească pe gresie/ șuruburile, șaibele, cuiele, piulițele?”.

Abia scăpăm de tartină și ne încearcă regretul: au apărut șuruburile, șaibele, cuiele, piulițele, de care nu ne vom despărți prea curînd. De acum încolo, totul se poate figura ori aproxima prin ele. Rotativa Adelei Greceanu este pusă în funcțiune, ceva se explică prin altceva care se explică prin ceva: „mi-am dat seama că gaură în ciorap/ a devenit sinonim cu/ șuruburi, șaibe, cuie, piulițe”.

Suprasarcina simbolică și profuziunea de semnificații distorsionează și cele mai neutre secvențe. Autoarea se fixează pe cîte un cuvînt sau o expresie, folosite peste tot, fără discernămînt lingvistic și fără o minimă știință compozițională. Avem provinciala, avem frumusețe, intră în joc vizavi de. Cu umorul remarcat pe coperta volumului, numai că involuntar, Adela Greceanu face în Altă plasă suma: „Eram o provincială vizavi de frumusețe”. În Gîscă, aveam: „Și cuvintele sînt o provincie/ vizavi de sensurile pline de viață de sub ele”. Nu-i totul, însă. Autoarea s-a atașat de noua construcție, foarte adîncă: „provincială vizavi de”. Ce urmează? Reflecția pseudofilozofică va fi ambalată, în Recapitulare, în versuri pe măsură: „m-am gîndit/ că sînt o provincială/ vizavi de propria mea vîrstă”.

Și cuvintele sînt o provincie e cartea unei autoare care se află încă, după patru volume de versuri, vizavi de poezia bună.

Adela Greceanu, Și cuvintele sînt o provincie, Editura Cartea Românească, București, 2014, 72 p.

(cronică apărută în revista „România literară”, aprilie 2015)