Lyrica magna

Pentru autorul Necuvintelor şi, în orbita lui, pentru toţi lectorii săi, lumea poeziei e despărţită net şi înalt de realitatea socială şi de istoria în care, nolens-volens, a fost edificată. De aceea, cum am mai spus, compromisurile politice şi textele aliniate ale autorului „şaizecist” ustură mai tare decât cele similare ale scriitorilor de angajament declarat. Nimic nu pare mai străin de spiritul poeziei lui Nichita Stănescu decât o asumare declamativă a aderenţelor la societatea socialistă „multilateral dezvoltată”. Căci poetul sparge normele, clişeele, lozincile vehiculate într-o anumită epocă, ieşind din toate tiparele şi forţând gândirea comună la salturi şi spirale speculative.

Eul profund din această lyrica magna nu e însă unul abisal (ca în marile romane ale colegului de generaţie Nicolae Breban), ci ascensional. Eul se rupe de sine şi de orice constrângere, limitare, condiţionare, ajungând să integreze într-o epură universul sensibil, ridicându-l la o treaptă care poate nu există. Sau care există, dar nu poate fi imaginată. Sau care, totuşi, poate fi imaginată, dar numai în felul celui ce a scris 11 elegii…

Acţiunile fizice capătă, în lirica lui Nichita Stănescu, o rar întâlnită nobleţe. Orice gest are, pe lângă simbolistica spre care se deschide, ceva magnanim şi imperial. Când iubeşte, protagonistul este poet şi poetul e propriul său personaj, supraînălţat de viziunea unui sentiment. Proiectat cu răsfăţuri imagistice, dar contemplat într-o dispoziţie melancolică, profilul feminin devine difuz, imaterial. O dată cu gestica amoroasă, nobilă, cavalerească, statura celui ce spune „eu” şi statura celei căreia i se spune, cu atâta tandreţe, „tu” se pierd într-o elegie abstractizată.

Elementele concrete de real îşi pierd consistenţa, pe măsură ce cuvintele folosite şi imaginile construite se corporalizează, devenind tridimensionale. Universul poeziei se deschide fascinator, cuprinzând realitatea şi irealitatea, natura şi umanitatea, traversate de o imaginaţie ce (con)topeşte. La celălalt capăt, cuvântul densificat devine, din simplu suport al unui referent şi vehicul al unei informaţii, un operator de limbaj. Trecerea de la nivelul prim al descripţiei/ invenţiei la cel al sondării propriilor posibilităţi generative se vede, mai limpede, dinspre Necuvintele înspre În dulcele stil clasic. Dar încă în Dreptul la timp, acea Ars poetica bine adusă din condei arăta presiunea exercitată conştient asupra cuvintelor, pentru a le scoate din uzul social şi a le ridica la puterea pe care de fapt o au:

Îmi învăţam cuvintele să iubească,

le arătam inima

şi nu mă lăsam până când silabele lor

nu începeau să bată.

Le arătam arborii

şi pe cele care nu vroiau să foşnească

le spânzuram fără milă, de ramuri.

Până la urmă, cuvintele

au trebuit să semene cu mine

şi cu lumea.

Apoi

m-am luat pe mine însumi,

m-am sprijinit de cele două maluri

ale fluviului,

ca să le-arăt un pod,

un pod între cornul taurului şi iarbă,

între stelele negre ale luminii şi pământ,

între tâmpla femeii şi tâmpla bărbatului,

lăsând cuvintele să circule peste mine,

ca nişte automobile de curse, ca nişte trenuri electrice,

numai s-ajungă mai iute la destinaţie,

numai ca să le-nvăţ cum se transportă lumea,

de la ea însăşi,

la ea însăşi.

Lumea poetului nu mai este prin urmare cea pe care el o „vede”, o înregistrează, o imaginează extatic şi o figurează plastic. Iluzionismul, magia veritabilă a lui Nichita Stănescu e să se sustragă din condiţia auctorială, să dispară pur şi simplu din ecuaţia enunţiativă. Obiectivat până la confundarea cu peisajul şi subiectivat până la încorporarea acestuia într-un profil uman fantasmatic, sideral, eul poetic se va lăsa, tot mai frecvent, preluat şi asumat de către o poezie care gândeşte şi se proiectează singură.

Fragment din volumul Lyrica magna. Eseu despre poezia lui Nichita Stănescu, cu o prefaţă de Alex. Ștefănescu, Editura Curtea Veche, 2010

Imagine cover: Nichita Stănescu alături de Gabriela Melinescu (foto de pe adevarul.ro)