Literatura de aziLiteratura de azi
29.11.2021

Lumină, umbră, viață, culoare

Lumina din propria-mi umbră1, volumul de debut al poetului albaiulian Radu Matei Todoran, prefigurează o direcție căreia autorul îi va rămîne fidel, cel puțin pînă în prezent. Eul liric, impregnat de hedonism, trăsătură ce o va păstra și în următoarele două volume de versuri2, este situat în lumină, se percepe ca lumină, însă nu obliterează umbra, întunericul, „trecerea” văzută ca o „boală fără nume”. De altfel, lumina și umbra pot fi considerate invariante ale liricii lui Radu Todoran.

În poemele de debut ale autorului surprindem o coloristică uimitoare generată de viața, cu toate ale sale, ce se împletește în jurul luminii și a umbrei. Pe patul de întuneric în care zace, spiritul creator zărește „frînghiile de lumină” salvatoare, moment revelator care stîrnește întrebări chinuitoare: „sînt fir de întuneric/ ori boare de lumină”? (Lumina din propria-mi umbră). Vremea rea din poeme precum Dacă, Petrecere, Vârste, și toamnele reci cu ploi și brumă, urmate de ierni geroase pline de tăcere, nu produc angoase, întrucât trecerea este percepută firesc, dar cu o nespusă nostalgie: „colo-n scorbura tăcerii/ maicile cernite torc/ lîna cald-a tinereții/ zilele ce nu se-ntorc” (Vîrste). Alteori, cu ecouri din poemele lui Topîrceanu, anotimpurile sînt niște doamne („vine despletita toamnă/ cu parfum de mare doamnă”; „aşteptând o altă doamnă/ în trăsură de cleştar”) care aduc bruma, frigul, usucă florile și stîrnesc vîntul (Petrecere). Dar, primăvara, iubirea renaște odată cu natura. În culorile vii ale vegetatului trezit la viață își face simțită prezența iubita, percepută încă de aici ca o demnă însoțitoare în căutarea luminii, chiar dacă uneori „durerea blondă” trezește cîte o urmă de amărăciune în sufletul poetului.

Iubirea transformă verbul, îl „încîlcește” ușor, fără a-i distruge sensibilitatea și frumusețea cu care surprinde viața, sau îl duce în sfera descîntecului, eul liric surprinzîndu-se într-un trup de lebădă ce se pregătește pentru ultimul cîntec (Întîmplări sub lună, Viață vis putere slăbiciune). De altfel, personajele care populează poemele lui Radu Todoran, un auditoriu interesant al cînturilor eului liric, prin felul în care sînt construite, trimit uneori spre basmul popular, alteori spre feeric. De exemplu, în poemul Întîmplări sub lună, întîlnim „copile-n straie sure/ sub altarele de rodii/ şi-n tăcerea din pădure/ vârcolacii cioplesc zodii// pădureni cu stea în frunte/ zâne lungi de iasomie/ cai de vânt cu coame scurte/ sfinţi cu cap de păpădie”. Sau, în poemul Plîng, cu vădite accente radustănciene, găsim povestea unui crai ce-și caută „drumul”: „Prin câte ceasuri/ în culori suspecte/ mă strecuram ca să omor insecte/ şi câte neguri/ nu mi s-au scurs prin vine/ în zilele când molfăiam ruşine /din talgere bătute cu agat/ slinosul vis/ cu-n crai neruşinat/ ce tăvălea apusa lui poveste/ cu bărbaţi goi/ răpuşi lângă neveste/ şi-un cap hârşit de zeu…/ afurisitul rigă eram eu/ prin câte generaţii n-am umblat/ ca să-mi găsesc o fată de-mpărat” // când istovit/ prin florile topite/ mi-am regăsit puterile sleite/ şi fânul pentru cal mucegăit// doar ochii verzi/ ardeau într-o candelă/ ardeau afurisit/ ca pofta-ntr-o femelă/ şi fumul eram eu/ împrăştiat printre culori abjecte/ răpusul zeu/ care vâna insecte”.

În căutarea luminii, eul liric acceptă lumea pe care o îndrăgește și în care se regăsește pînă la identificarea cu starea de rob al întunericului. Sub această identitate spiritul poetic trăiește spaima în fața luminii după care tînjește încă de la începutul volumului: „cu frică de lumină mă culc la pămînt/ eternă mi-e trista robie” (Calea robilor). Și, totuși, conștient că el e lumină, că este „robul luminii”, își asumă rolul de luminător și trăiește „desţelenind poteca de stânci întunecate”.

Prezența morți, din poemele din finalul volumului, este sesizată cu accente ludice, în care se strecoară imperceptibil dramatismul vieți. Odată cu conștientizarea trecerii, în registrul lingvistic al eului liric își fac loc ura, deznădejdea, furtuna, „limba de scorpie”, dușmani, singurătate, demoni etc. Dar prezența iubitei care este o împletire cu natura, care devine ea însăși natură în poeme precum Brațe sau Noi, menține tonul vesel al poemelor și readuce bucuria luminii. Trecerea timpului poate otrăvi lumina ce devine, astfel, ucigașă, însă eul liric rămîne un „cerşetor de lumină”, lumină care nu poate fi uitată și care ajunge să fie „povestită” de chiar umbra din lăuntrul creatorului liric: „lumina povestind despre întuneric/ ca un muribund măcinat de hăuri/ şi peste-o clipă de milioane de ani/ umbra mea pământească/ prinsă din urmă/ va povesti despre chinurile luminii”.

Cîteva poeme precum Aș vrea să fie iarăși mesteacăn, care, de altfel, va da titlul volumului următor, Pastel, Petrecere, Zeul pădurii, Vîrste, Ultima iubire, Apusul zeu, Murind între paranteze etc. vor fi reluate cu ușoare transformări în Aș vrea să fie iarăși mesteacăn, care, cum spuneam, rămîne în același registru tematic.

Gabriela Chiciudean

1 Radu Matei Todoran, Lumina din propria-mi umbră, Cluj, Editura Mesagerul, 1988

2 Aș vrea să fiu iarăși mesteacăn, Timișoara, Editura Waldpress, 2019; Pergamentele uitării, Alba Iulia, Editura Cognitiv, 2021