Literatura de azi Inginerul chimist doctor Radu Matei Todoran, este, cred, exemplul cel mai elocvent că visele înnăscute și elanurile de tinerețe nu se ofilesc și nu apun nici la maturitate, din contră, de-abia atunci pot să dea roade bogate și încă nu din cele mai puțin dulci și înmiresmate.
Spun aceasta pentru că poetul și prozatorul de azi, Radu Matei Todoran, ar fi avut încă din zorii vieții aplecări spre corola de minuni a silicaților, domeniu în care s-a afirmat apoi ca un bun inginer și director, cu nu puține lucrări științifice și în acest domeniu și din care și-a făcut o meserie și-un destin. Dar el a stat mereu aproape și de poezie, de literatură în general. Iar ca student la Timișoara, a lucrat la revista « Forum studențesc », dar a fost și un promotor al cenaclului literar al studenților « Alma Mater Timisensis », revistă și cenaclu bine cotate printre colegii de generație universitară. Ajuns apoi în producție, cum se spunea pe vremea aceea, la Alba Iulia, nu și-a trădat dragostea pentru literatură, ci a inițiat și condus și aici, sub egida Clubului Tineretului Alba, un nou cenaclu « Apulum », cenaclu cu bună audiență, la care erau invitate nume de autori mai mult sau mai puțin cunoscute, dar cărora le erau oferite generoase prilejuri de promovare și afirmare prin organizarea de spectacole cu recitaluri de poezie și muzică folk și rock.
Cunoscându-l încă din această perioadă a cenaclului « Apulum » am fost onorat să-i devin mai târziu prieten și confident, minunându-mă mereu de inteligența sa sclipitoare, umorul molipsitor, cumsecădenia nemăsurată și altruismul statornic săritor și dezinteresat.
Cu toate acestea nu pot spune că nu am rămas puțin surprins când, după evenimentele din decembrie 1989, mi-a mărturisit că are gata pregătită pentru tipar o plachetă de versuri intitulată frumos «Lumina din propria-mi umbră», versuri pe care atunci când le-am citit, le-am receptat și recenzat cu încântare și maximă satisfacție estetică. Iată, spuneam despre volumul de debut al prietenului meu că a fost o surpriză plăcută, în care se vorbește pe tonuri grave despre lumină şi umbră în alb şi negru dar şi în tonuri de gri: «în timpul ăsta scurt/pornit-am să ghicesc/ de ce în umbră/ lumina mea-i mai mică/ şi de ce aştrii în trupul meu clădesc/ pagodele de frică».
În prima parte a volumului găsim poeme cu rimă şi ritm pentru ca în ce-a de-a doua parte să descoperim „condensul” versului alb, eliberat de norme şi rafinat parcă alături de un parfum cu iz de prospeţime şi de speranţă.
Unele poeme sunt mici bijuterii, chiar dacă îmbracă forme clasice de pastel, ele sunt de o sensibilitate aparte: „Măşti din flori de liliac/ peste lacul fără umbre/ desenând pios sub unde/ zei de ceară care tac”. Sau: „Sub veșmântul meu de alge/ stins precum un zeu de ape/ simt o lebădă de sânge/ care nu mă mai încape”.
Poetul investighează şi găseşte rezonanţe dintre cele mai originale cum ar fi în poemul „Petrecere”: dezvelind iubite blânde/în tavernele plăpânde/unde cad din stalactite/vinuri vechi neîmblânzite/şi-n firidele din stâncă/ se ascunde câte-o sfântă/cu-n cuţit de flori la tâmplă”…Apelează aşadar la imagini inedite, surprinzătoare chiar, parcă provenite din pelicule de film, asa ca în poemul „Pastel”: „frunze-n valuri despuiate/lasă goliciunea toamnei/ca-n iatac coapsele doamnei/în oglinzi neruşinate”.
Şi totuşi, volumul este încărcăt de note grave, de întrebări existenţiale. Lumina care are surse diverse (luna, soare, iubire, stele, oameni, fiinţe supranaturale) este într-o continuă luptă cu întunericul, cu tenebrele provenite din haos, iar în răstimpuri, ea povesteşte sau repovesteşte, obsedant parcă, despre aceleaşi lucruri: întunericul, tenebrele, umbrele: „…cu frică de lumină/ mă culc la pământ/ eternă mi-e trista robie”. Lumea reală se topeşte parcă în nişte retorte pentru a se remodela apoi sub forme noi şi imagini inedite: „peste umerii mei/ alunecă noaptea/ fete de cenuşă adorm/ în scobitura inimii mele”.
Reflexive si confesive, traversând nostalgii şi amintiri, versurile lui Radu Matei Todoran îţi rămân în memorie, readucându-ţi, parcă, în faţa ochilor pelicule vii ale vieţii, ca într-un mare „remember” al tinereţii.
Dumitru Malin
