Sergiu CrăciunSergiu Crăciun
07.01.2016

Literatura ca experiment

,,…Răspunsul postmodernismului dat modernismului constă în recunoaşterea că trecutul, de vreme ce nu poate fi distrus, pentru că distrugerea lui devine tăcere, trebuie să fie revizuit: cu ironie, cu candoare…” 

Umberto Eco

Nedelciu

Mircea Nedelciu (1950-1999)

Mircea Nedelciu s-a afirmat, iniţial, ca membru al cenaclului ,,Junimea” din cadrul Facultăţii de Litere din Bucureşti, condus de profesorul şi criticul Ovidiu S. Crohmălniceanu, alături de tineri poeţi şi prozatori ai generaţiei ′80, iniţiatori ai postmodernismului şi ai textualismului. După momentul debutului publicistic (în 1977, în revista Luceafărul), s-a impus în tripla calitate de prozator, cultivând în mod predilect proza scurtă, de publicist şi de teoretician literar. Critica de marcă a fenomenului literar contemporan a văzut în personalitatea complexă şi originală a lui Mircea Nedelciu pe scriitorul cel mai notabil al generaţiei textualiste, capabil în ultimele scrieri chiar să depăşească experimentul unei formule literare deja consacrate.

Publicarea, în 1979, anul debutului editorial al volumului Aventuri într-o curte interioară, a făcut din autorul ei promotorul unei formule inedite în proză, al unei tipologii umane revigorate, înnoind mijloacele epice şi desacralizând – prin ironie – atât construcţia narativă a ficţiunii, cât şi pe cel ce o realizează.

De la bun început, trebuie să remarcăm faptul că Mircea Nedelciu, liderul generaţiei textualiste, este un teoretician literar dublat de un prozator care foloseşte tehnica juxtapunerii fragmentelor epice, a discursurilor aparţinând mai multor personaje (uneori doar voci narative), disociind şi glasul autorului de cel al naratorului de text. Acest experiment de tehnici naratologice rămâne preocupat, mai ales, de felul cum spune un text a cărui coerenţă epică însumează colaje de istorisiri, în care vorbesc mai mulţi povestitori.

Într-un mod cu totul deosebit, se poate remarca, la proza scurtă din volumul Aventuri într-o curte interioară, o rapiditate la nivelul discursului narativ. Efectul este redat de un număr mare de propoziţii din cadrul unui fragment ce depăşeşte 15-20 de rânduri. Aspectul evidenţiat este aproape mai peste tot în proza despre care discutăm aici:

,,Nu e nimeni aici. Te simţi ca-ntr-un oraş străin. Nimeni nu crede într-o limbă comună. Nimeni nu te poate opri să mergi prin mijlocul străzii acesteia pustii şi curate. O străbaţi până la capăt. Apoi, deodată, ai un scop. Te gândeşti la ceva precis. Te gândeşti să pleci cât mai repede de aici. Mai străbaţi o stradă pustie şi, în sfârşit, îţi afunzi picioarele în zloata murdară a străzii…” (Aventuri într-o curte interioară, Paralela 45, 1999)

Desprindem parcă, din rândurile selectate mai sus o formă a lamentaţiei. Poate şi de aceea se întrevede o mărire a ritmului cu care un oarecare eu-creator îşi prezintă ideile prin intermediul textului, al discursului narativ. Titlul nuvelei care poartă şi denumirea volumului de proză scurtă, Aventuri într-o curte interioară este relevant: ,,aventurile” se petrec, îndeosebi, în imaginaţia personajelor exasperate de monotonia vieţii lor, iar ,,peripeţiile” se mută din exterior înlăuntrul spiritului uman. ,,Curtea interioară” ar putea semnifica două lucruri distincte: fie un sens pozitiv, iar aici fac trimitere la puterea fabulatorie a omului, ce contrabalansează o experienţă anostă, în care nu se întâmplă mai nimic; fie unul cu tentă negativă, sugerând, deopotrivă captivitatea individului între limitele rigide ale vieţii sociale, care i-au anulat iniţiativa şi libertatea de acţiune.

Cât priveşte lumea descrisă de prozator şi eroii săi, se poate remarca, la nivelului universului epic al scriitorului contemporan, o configuraţie socio-umană precisă, reprezentată de veritabile personaje cehoviene sau gorkiene: modeştii amploaiaţi (funcţionarii), navetiştii, muncitorii, angajaţii sezonieri, tinerii intelectuali debusolaţi şi fără şanse de afirmare, micii meseriaşi, soldaţii în termen etc. Toţi aceşti anonimi ducând o existenţă cenuşie şi lipsită de orice perspectivă, intră dimineaţa pe porţile marelui oraş, iar seara se îndreaptă către cartierele sale mărginaşe şi insalubre, ori spre localităţile-satelit din jurul Capitalei.

În fapt, componenta ludică constituie, împreună cu cea parodică şi intertextualitatea una din cele mai impunătoare atitudini creatoare ale autorului în raport cu cea a criticului. În cadrul teoriei lui Mircea Nedelciu, aceasta este de fapt o trecere la o nouă entitate postmodernă şi anume prezenţa unui nou personaj principal.

Ceea ce reţinem din tabloul oferit de Mircea Nedelciu este faptul că o serie de personaje sunt căutate şi preluate din caracteristicile definitorii ale eroilor populari, fiind construite pe fondul unei aure legendare. Vizibile aici sunt comportamentul, dar mai ales atmosfera în care acestea sunt situate. Reţinem, totuşi, că prozatorul procedează la schimbarea unor structuri paradigmatice bine cunoscute. Eroul este trecut în ipostaza de simplu personaj; de ce această opţiune? Pentru că lucrurile trebuie actualizate la cerinţele contemporane din vremea autorului. Evident că vorbim de o încercare de a demitiza importante structuri mitice ale antichităţii.

Piesele din cadrul volumului de povestiri sunt pe de o parte experienţe ale autorului transfigurate în cadrul unui discurs epic determinat, iar pe de altă parte, acestea constituie cel mai elocvent exerciţiu de scriere, de tehnică în elaborarea fiecărui text în parte. Să nu uităm că autorul optzecist, un lider al prozei din perioada anilor ′80 a avut de a face indirect cu grupul numit al textualismului.

copertă nedelciu

Mircea Nedelciu, Aventuri într-o curte interioară, ediţia a II-a, Editura Paralela 45, Piteşti, 1999.

Alte referinţe: Umberto Eco, Marginalii şi glose la Numele Trandafirului, în revista Secolul XX, Nr. 8-10 din 1983.