Sergiu Crăciun
,,Poezia nu se poate însă defini, ci numai descrie, fiindcă ea nu e o stare universală, ci un aspect sufletesc particular cîtorva indivizi…” – G.Călinescu, Pagini de estetică
Printre principalele preocupări ale scriitorului Virgil Mazilescu, născut în județul Olt, pot fi enumerate: eseistica, traductologia, poezia, colaborator la diferite publicații culturale (România literară) etc. Nefiind contemporani cu poetul dar la curent cu poezia sa, din rândurile pe care le găsim în lucrările istorico-literare ne putem da seama că avem de a face cu un poet al cărui destin nu mai are rost să-l punem în discuție. Totuși, ceea ce putem remarca este parcursul său existențial, în care condiția de artist se împletea evident cu opera poetică însăși. Mărturisirile eului creator, al cărui debut se produce în anul 1968, cu volumul ,,Versuri” sunt mai degrabă un strigăt din adâncul propriilor forțe, iar lirica sa îl aduce pe creator într-un stadiu aproape epuizant:
„și după ce am inventat poezia într-o încăpere clandestine din adâncul pământurilor
sterpe – curajul și puterea (omenească) s-au topit ca aburul…”[1]
În comentariul din lucrarea Scriitori români de azi, (vol. III, 1984), criticul literar Eugen Simion remarca faptul că poetul generației șaptezeci ,,trece rar frontiera visului”[2], atenția fiindu-i orientată în primul rând spre real. Însuși autorul, se pare, îndeamnă la o asemenea interpretare, când mărturisește că sursa poeziei sale este ,,aventura existențială”:
,,și altceva în afară de faptul că m-am născut
Și că trăiesc și că probabil voi muri cutremurându-mă…”
Dar sintagmele, le-am putea numi stranii, în care (se spunea) că sufletul său doarme ca într-o vizuină pierdută nu-l mai atrag.
De aici putem articula idea că avem în față o poezie a experienței existențiale sau imaginare, pe alocuri dureroase, nu putea să nu traverseze și teritoriul numit și oniric. Acordul trist, venit parcă dinspre simbolismul bacovian, însoțește aceste întâmplări care evoluează dinspre exterior spre interior, într-o pulsație specifică elaborării visului:
,,soarele strigă și cade în Frunze
În singurul parc al orașului
Copii orașului se fac încet mari
Fără teamă la umbra doicilor…” (soarele strigă și cade în frunze)
Ca într-un vis, în poezia lui Virgil Mazilescu se pot identifica diverse planuri ale imaginilor, sugerându-se că multe rămân într-un fond latent. Ceea ce iese la suprafață e o întâmplare, un gest, un obiect etc; care nu au nici măcar reprezentativitate, nu tind spre simbolizare, sunt semnele realității absolute, la care ajunge intuiția poetică.
În mod cu totul deosebit, onirismul creației poetice a lui Virgil Mazilescu, atât cât este, integrat firesc unui discurs plurivalent, se manifestă prin reductive, nu prin amplificare, de aceea, elementar miraculos se integrează logicii interioare a imaginii. În același timp, uimirea finite contrariate se află în apropierea extazului, amenințat perpetuu de sentimental incompletitudinii.
Poezia, ca și visul, construiesc din reziduurile amintirii, din proiecțiile unor stări ale intimității ființei. Reprezentarea onirică a unei întâmplări traversează adesea absurdul prin intervenția deformărilor specifice. În acest sens, Virgil Mazilescu așază imaginea într-o zonă inaccesibilă, de aceea, elementele poeticii acestuia, ca și pentru alți onirici, rămân greu de identificat.
La nivelul discursului poetic, oniricii vin cu un limbaj modern ce bruschează obișnuințele receptării visului. Multe imagini au statutul viselor care, în sine, nu vor să comunice nimic, ci doar vin de undeva, sunt receptate de o sensibilitate accentuată, trec spre undeva, mărind astfel enigma existenței.
Însă a plasa creația în enigmă dă șansa de acces la înțelesurile primordiale. Se pare că a contempla are, la Virgil Mazilescu, sensul de a accepta, de a nu selecta doar ceea ce ar fi potrivit unei convenții, căci cuvântul însuși ar putea interzice accesul la primordial, suport inevitabil pentru poezie:
,,Deocamdată vai nu pot spune
Îmi reiau prin urmare vechea limbă:
Începând chiar din clipa de față o sucesc
O mângâi o bat cu sete…”
Virgil Mazilescu a avut o anume experiență, iar de aici ne-a învățat că, în pagina literară, fantoma îngerului se poate deseori oglindi aproape la fel de semnificativ ca îngerul însuși. Evident că, fără să fi fost un mare poet, Virgil Mazilescu rămâne prin atmosfera creată, o atmosferă obscură, lucrat cu o îndârjire ce i-a eliminat în bună parte confuzia, și mai ales, un personaj memorabil al boemei noastre literare.
Mazilescu, Virgil, Versuri, Editura pentru Literatură, București, 1968
Referinţe critice:
Călinescu, George, Pagini de estetică, Editura Albatros, Bucureşti, 1990;
Grigurcu, Gheorghe, Existența poeziei, Editura Cartea Românească, București, 1986;
Simion, Eugen, Scriitori români de azi, (Vol. III), Editura Cartea Românească, București, 1984.
[1] Virgil, Mazilescu, prefață, din volumul ,,Versuri”, Editura pentru Literatură, București, 1968, p. 65
[2] Op. Cit.
