Între afirmarea eului și aflarea sinelui

Iubirea în complexitatea conotațiilor sale, implicând, deopotrivă, plutonicul și neptunicul, dionisiacul și apolinicul, este tema dominantă a volumului de poezii Dumnezeu în vocativ al Ramonei Müllerⁱ.

Aparținând clipei și conștientizându-și efemeritatea („am un infinit/ în spate/ și un altul în față”), situată în abcisa existenței, între două necunoscute, două infinituri, Ramona Müller își sublimează trăirile, aspirând spre transcendere. Deși trăirile ființei au tumultul generat de clipă, o apolonizare a dionisiacului însumat se simte peste tot în cele trei secțiuni ale volumului: Destin reversibil, Dumnezeu în vocativ și Congruențe afective. Starea poetică evoluează între afirmarea eului și aflarea sinelui. Aventura spiritului se produce prin/în cuvânt, singurul care face posibil transferul din concretul realului în concretul inefabil al metaforei: „cuvintele își donează viața/ pentru unicul/ transplant de iubire”.

Sentiment universal, extins la sensul unui panerotism cosmic, iubirea poate justifica o existență și poate transforma viața în destin, oferind șansa unei alte solitudini, „cealaltă singurătate”, în care eul, „între Ape și Pământ”, poate, asemenea apostolilor, prinde „cuvintele vii” în năvoadele limbii, pentru a le da încărcătura reflexivă a meditației poetice, într-un interval de iubire, momentul fast când e posibilă conștientizarea infinitului iubirii, măsurat în „îmbrățișare deschisă”.

Dacă iubirea este infinită, cuvântul care o exprimă ar trebui să fie, de asemenea, infinit în posibilitatea virtualităților latente de a cuprinde infinitezimalele nuanțelor inefabile, imponderabile, prinse în „testamentul primăverii”, al tinereții regenerative, ca-n mitul eternei reîntoarceri. Marginea cuvântului pare o limită a imaginarului, poate „sărutul-cuvânt” care să pecetluiască o iubire ca „remediu iremediabil”. Acolo, la marginea cuvintelor, se confesează poeta, „aș pune amanet/ zborul plămădit/ în catedrala așteptării”.

Ramona Müller nu poate face abstracție de trecere, de acel dureros panta rhei. Ea visează o „vârstă fără timp”, convertită, prin creație, în destin reversibil. Trecerea face ca visele să ruginească, limitează elanul. În fața acestui fatum, poeta nu dezarmează. Ea visează un „alb poem” în care să poată încrusta „vârsta neîntreruptă”, se visează, apoi, „o Sequoia halucinantă”, „prin care trec/ scheletele timpului de ieri”.Ca ființă prinsă în cuantele timpului, are revelația dualității, acceptă acest „simplu dual”, fixându-se între limite și deasupra lor: „între finit și infinit,/ între vid și absolut,/ între pământ și cer,/ întrecuprins și necuprins,/ pe o scară rulantă…”

Reversibilitatea destinului este o reinterpretare a mitului eternei reîntoarecri, o posibilitate și o șansă a creatorului care se poate fixa în marginea cuvântului cu stările, aspirațiile, idealurile sale.

Cu Dumnezeu în vocativ se relevă dimensiunea sacră a iubirii, iubire pe care omul o primește inițial ca lecție a „primei nașteri”. Creație a lui Dumnezeu, omul e predestinat, primindu-și odată cu talantul și misiunea, pentru ca „deasupra stării de eternitate” să poată transcende nimicul, transformându-l pe nimeni în cineva. Ascensiunea este posibilă doar prin cuvânt, prin creație: „cuvintele prind rădăcini/ în carnea vie a poeziei (…)// litere și poduri între palierele/ unei treceri de pietoni verticale”. În aceasta ar consta singularitatea destinului omenesc, făcând posibilă ființarea, ontologia: „concretul ia naștere doar într-o gaură neagră”.

Procesul de creație este un ritual intern („pe latura inversă a sufletului/ fotosinteza curge în răspântii verzi și imprudente/ doar pe dinlăuntrul decalogului de curcubeu/ plus încă trei nirvane…”), relevând modul în care Ramona Müller înțelege și integrează universului său liric mitul Meșterului Manole, pe ideea necesității jertfei în creație. Ana, un avatar al poetei înseși, „începe într-un firesc” și termină în „scorbura cuvintelor”. Odată cu sacrificiul Anei, imolare pe care Ramona Müller o retrăiește, creația își deschide virtualitățile: „am deschis ultima fereastră a poemului/ țesut în rime cu fir de păianjen”și își descoperă sinele: „același sine/ deconspirat de platoșa lacrimei”. Existența poate fi proces-verbal fără semnătură, dar creația trebuie să aibă obligatoriu amprenta stilistică individuală.

Evanescența clipei determină câteva speculații inutile, prin care Ramona Müller se fixează în timpul său. Nu la modul pragmatic, însă. Om al vremii sale, poeta ia viața „la bani mărunți”, prinde „cu harponul dimineții/ șalul răbdării feminine/ pe umerii lui Goliath/ un gând de neunde/ o frică a nimănui”, „tremură în balamalele privirii”, „mărturisește dialogul pietrelor”, protejându-și visele și visurile.

Dincolo de sine și dincoace de eu, Ramona Müller își regăsește identitatea de porțelan, fragilitatea de trestie gânditoare, dar și șansa transcenderii – „eu și tu/ eu și Dumnezeu/ Dumnezeu și noi”. Decelând sinele din alter ego („ca să poți visa îți trebuie o realitate”), poeta își oferă darul visului prin care poate reface drumul către sine: „am convenit să port numele destinului de aer/ împletesc nervuri de gând/ și învăț drumul sinelui în sens invers/ de la alter ego la prigonitul CNP”. Fără Dumnezeu, omul se află „fără identitate”, cu rostul pierdut. Interogația retorică – „ce ne putem spune oare/ când tăcerea suspendată aprioric/ își caută traducerea în dicționarul depărtărilor (?)”, revelează o posibilă dramă a eului. Răspunsul este posibil: „îmi completez neființa/ cu pereții unei primăveri târzii/ rostogolită în lumi de porțelan”.

Poezia Ramonei Müller, care se autodefinește „sunt eu un semn de întrebare întors”, devine un ecou întors pe dos, întorcând semnificantele visului de creație spre un semnificat în care cititorul empatic să (re)descopere congruențele afective ale poeziei.

Căutându-se în nemărginitele lunci ale poeziei, Ramona Müller s-a regăsit pe sine, adăugând profanului dimensiunea sacră a idealului. Mărturisind adevărul propriu, după un efort sisific – „sânger și mă extrag din fluturi radical”, poeta fixează hotarele universului liric în care se poate muta cu toate visurile, cuvintele, metaforele…

ANA DOBRE