Insuportabila ușurătate a ființei

„Omul însă, pentru faptul că dispune doar de o singură viață nu are nicio posibilitate să verifice ipoteza prin experiență, drept care nu va afla niciodată dacă a greșit sau dacă a făcut bine dând ascultare sentimentelor sale”. 

Romanul lui Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei, surprinde toate situațiile și întâmplările de viață care par să aibă în substanța lor o morală deschisă spre ușurătatea sau greutatea existenței noastre. Cartea nu este o confesiune a autorului, ci o explorare a ceea ce reprezintă existența umană în capcana devenită lume. Încă din titlu observăm viziunea despre viață a lui Kundera: ,,Mitul eternei reîntoarceri afirmă, prin negație că viața care dispare o dată pentru totdeauna, care nu mai reînvie, se aseamănă cu o umbră, e lipsită de greutate, e dinainte moartă și dacă a fost atroce, frumoasă, splendidă, această atrocitate, această splendoare sau frumusețe nu înseamnă nimic. Nu trebuie să-ți dai seama de ele mai mult decât de un război între două țări africane din secolul al paisprezecelea’’[1]. Indiferent de regimul politic în care trăiesc personajele, ele sunt prinse în capcana vieții. Aici binele poate fi, totuși, distins de rău, cu toate că e aproape imposibil să știi ce-ți aparține și ce nu. Ușorul e pozitiv, greul e negativ, iar acestea două poartă o încărcătură misterioasă și plină de semnificații. De multe ori greul revelează ușurătatea ușorului, iar fuga de această ușurătate naște revoltă față de ceea ce pare greu și insuportabil. Viața nu poate fi trăită de probă, omul nu poate vedea de la început ce e cu adevărat greu sau ușor, pentru a putea să aleagă. ,,Omul trăiește totul pe loc, pentru întâia oara și fără nici un fel de pregătire, ca un actor care ar intra pe scena și ar juca, fără să fi repetat vreodată. Dar ce valoare poate avea viața dacă prima repetiție a vieții e însăși viața? De aceea viața se aseamănă întotdeauna cu o schiță. […] schița vieții noastre e o schiță a nimicului, un concept fără tablou” [2].

Cartea lui Kundera subliniază foarte bine absurditatea gesturilor, a acțiunilor și a idealurilor umane. Aș îndrăzni să spun că e un roman de o profunzime nietzschean-biblică unde singura parabolă este viața. ,,Atâta timp cât oamenii sunt, mai mult sau mai puțin, tineri și partitura muzicală a vieții lor se află abia la primele măsuri, aceștia pot s-o scrie împreună și să-i schimbe motivele, dar, atunci când se întâlnesc la o vârstă mai coaptă, partitura lor muzicală e, mai mult sau mai puțin, terminată, și fiecare cuvânt, fiecare obiect semnifică altceva în compoziția fiecăruia în parte’’[3]. Pentru noi, cititorii romanul lui Kundera e un spațiu în care politica se întâlnește cu biograficul și persoana cu ființa.

Alcătuit din șapte capitole, acest roman este construit pe baza a cinci personaje. Tomas, Tereza, Karenin (cățelul lor; nume ce vine de la Anna Karenina de Tolstoi, roman pe care Tereza îl citea sau voia să arate că îl citește când l-a cunoscut pe Tomas), Sabina și Franz. Temele explorate de Kundera prin acest roman definesc omul în esența sa. Personajele sale sunt prinse într-o relație menită să scoată în față toate implicațiile lumii comuniste în Europa Centrală, dar și consecințele acesteia. Lumea e formată din greu și ușor, pe conflictul dintre suflet și trup, pe opoziția dintre individual și social. ,,Dacă eterna revenire este povara cea mai grea, atunci, viețile noastre, proiectate pe acest fundal, pot apărea în toată splendoarea ușurătății lor’’[4]. În realitate, nu ideologia și ideile sunt importante, ci experiențele sufletești definesc ființa umană. Iar ceea ce caută omul e armonia imposibilă cu lumea și cu propriul sine. Romanul prezintă o emoționantă poveste de dragoste care se îmbină treptat cu situația unei perioade istorice reale. Scopul autorului e unul genial, acela de a demonstra că dragostea poate fi întâmplătoare, fără a avea de la început un sens grav și profund, că este alcătuit din senzații mici, care abia odată cu trecerea timpului dau o importanță inefabilă. ,,Dragostea e năzuința regăsirii propriei noastre jumătăți pierdute. Să admitem că așa e, că fiecare dintre noi are undeva în lume, un partener cu care alcătuiesc un singur trup’’[5]. Insuportabil de așteptat, dar plăcut de regăsit.

Toate romanele lui Kundera arată că raportul dintre necesitate și întâmplare e în istorie un raport confuz, cu urmări imprevizibile, mai ales în planul existențelor individuale. Chiar și opțiunea personală, care e de obicei rezultatul unor serioase deliberări, se supune unui trebuie care nu-și justifică, la o examinare atentă, rațiunea. Pentru Sabrina a trăi în adevăr, a nu minți pe nimeni, nici pe sine, e posibil doar cu condiția de a trăi fără public. Din clipa în care există un martor al comportamentului nostru, ne adaptăm vrând-nevrând ochilor care ne privesc, și nimic din ceea ce face nu e autentic. Franz consideră că a trăi în adevăr înseamnă a desființa bariera dintre suflet și social. Pentru Tomas, viața devine o problemă abia după apariția Terezei când e obligat să-și reconfigureze gândurile. Tereza e personajul care trăiește în contradicție cu sine. Ființa pare un element al eului unde nu se poate ajunge. Accesul la propriul eu este în realitate aproape imposibil, fiindcă lumea secolului nostru îl solicită în primul rând doar ca persoană.

Ceea ce e interesant la personajele lui Kundera e că nu reușesc să se împace cu sine, fiecare dintre ele încearcă să-și depășească condiția. ,,Dacă eterna revenire este povara cea mai grea, atunci, viețile noastre, proiectate pe acest fundal, pot apărea în toată splendoarea ușurătății lor’’[6]. Demonstrația autorului merge în această direcție a eternei reveniri. Toate situațiile și întâmplările cărții par să aibă în substanța lor o învățătură spre ușurătatea sau greutatea existenței noastre. ,,Unicitatea eului se ascunde exact în existența acestui imaginabil în sânul ființei umane. De închipuit ne putem închipui numai ceea ce-i identic și comun cu toți oamenii. Eul individual e ceea ce se deosebește de general, cu alte cuvinte, ceea ce nu poate fi dinainte ghicit, nici calculat, ceea ce trebuie mai întâi dezvăluit, descoperit și cucerit la celălalt’’[7]. Prin acest roman autorul zâmbește în sine, fără a ține neapărat să fie înțeles. Cred că povestea cărții ar putea fi privită din mai multe perspective, fiecare capitol are un conținut viu de trăiri, idei și gânduri raportate la marile ideologii filozofice. Cartea sa reușește să surprindă toate ipostazele ființei umane de-a lungul vieții. ,,Adevărata bunătate a omului nu se poate manifesta în toată puritatea și în deplină libertate decât față de cei care nu reprezintă nicio forță” [8]. Insuportabila ușurătate a ființei e un roman total, de dragoste, psihologic, politic și social unde autorul practică morala esențialului.

BIBLIOGRAFIE

Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei, Editura Humanitas, București, 2013.

[1] Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei, Editura Humanitas, București, p. 7

[2] Milan Kundera, op.cit., p. 12-13

[3] Milan Kundera, Insuportabila ușurătate a ființei, Editura Humanitas, București, p. 96

[4] Milan Kundera, op.cit., p. 9

[5] Milan Kundera, op.cit., p. 267

[6] Milan Kundera, op.cit., p. 9

[7] Milan Kundera, op.cit., p. 218

[8] Milan Kundera, op.cit., p. 318