Alex. ȘtefănescuAlex. Ștefănescu
20.10.2015

În limba de lemn a lumii interlope

 

Chiar în prima frază a romanului Soldații de Adrian Schiop ne atrage atenția forma greșită a verbului „a voi”: „Motivul real pentru care m-am despărțit de Ana e că vroiam să beau după pofta inimii…” Această variantă inexistentă în dicționare, rezultată din mixarea lui „a voi” cu „a vrea”, aruncă în derizoriu precizarea din caseta cu date bio-bibliografice: „master în lingvistică”. Este o surpriză pe care autorul ne-o face involuntar.

Urmează însă multe alte surprize pe care ni le face intenționat, pentru a combate presupusul nostru puritanism sau, cum explică încruntat Costi Rogozanu pe ultima copertă, pentru „a scoate din moțăială estetizantă cititorul român contemporan”:

…„foarte beat, i-am dat 50 de lei unui amărât din Gara Brașov să mă lase să-i sug pula”;

…„nu beam mult la crâșmă, două−trei beri – atâta că acasă se întâmpla frecvent să mă fac muci cu încă o sticlă de vin”;

…„să revin de unde am plecat, la faza când alcoolul a vorbit prin mine și m-a făcut de căcat” etc.

Autorul mizează prea mult pe un limbaj golănesc, crezând în mod greșit că folosindu-l îi uimește pe cititori și atrage atenția asupra lui. În realitate, nu uimește pe nimeni, pentru că în nenumărate romane, cărți de versuri, filme și spectacole de teatru de azi se folosește același limbaj. Adrian Schiop se află în situația – amuzantă – a unui exhibiționist care și-ar arunca emfatic-provocator hainele de pe el fără să observe că se află pe o plajă de nudiști.

Romanul, scris la persoana I, nu produce o impresie de noutate și de curaj artistic, așa cum, probabil, spera autorul. Limbajul la care recurge el nu se remarcă nici măcar prin inventivitatea și pitorescul cu care câte un puști din lumea interlopă utilizează argoul. Înțelegem, resemnați, că parcurgem încă o carte (pe lângă atâtea altele) plină de expresii prozaic-licențioase, de genul celor înscrise pe pereții WC-urilor publice și încercăm să descifrăm un story în monologul interminabil.

Personajul-narator, în vârstă de patruzeci și ceva de ani, este, ca și autorul, originar dintr-un sat de pe lângă Sibiu și, tot ca el, pregătește un doctorat despre manele. În mod inevitabil, vedem în el un alter-ego al lui Adrian Schiop, cu atât mai mult cu cât romanul este inclus în colecția „Ego.Proză” a Editurii Polirom, colecție rezervată unor scrieri numite de teoreticienii literari de școală nouă „autoficțiuni”. Bineînțeles, nu trebuie să-l confundăm pe un autor cu personajul-narator din cartea sa, dar, oricât ne-am strădui, în timpul lecturii ne simțim jenați când doctorandul (din roman) ne povestește cum i-o suge unuia sau altuia.

Ca să se documenteze pentru doctoratul său despre manele (subiect de sociologia culturii demn, într-adevăr, de atenție , în condițiile în care niște cântece de prost-gust au un public numeros), protagonistul romanului se mută în cartierul Ferentari din București și frecventează asiduu cârciumile de acolo. Cunoaște astfel direct, dar parcă prin ceață (pentru că este aproape mereu beat), o lume plină de hoți, tâlhari, bătăuși („smardei”), prostituate, bețivi, copii ai străzii. Se împrietenește cu un fost pușcăriaș, Alberto, pe care și-l face și amant. Când doctorandul își termină documentarea și îl părăsește, acest Alberto se simte dezorientat, pentru că s-a considerat un timp „un ales” și nu se mai poate integra ușor în mediul lui.

Ideea romanului este originală și promițătoare, dar Adrian Schiop o ratează descriind amănunțit, pe parcursul a 250 de pagini, în registru minimalist, oameni și situații fără relevanță sau reproducând pălăvrăgeala ternă a personajelor, în limba de lemn a lumii interlope:

„Problema e că nu mai aveam unde bea în Ferentari: la Boieru și Zeicani nu, iar la șaormeria de la Piața Ferentari nici atât, fiindcă prima și ultima oară când fusesem acolo Alberto ceruse brutal comanda, adă bă o pizza – iar asta îl enervase rău pe chelner, cum vorbești mă așa cu mine? Uite că nu­-ți aduc.

Ba să-mi aduci, că plătesc, s-a încăpățânat Alberto − și atunci am țipat la el, nu-mi fute relațiile de aici; și tot eu către chelner – scuze, săracu nu prea-i ieșit de pe Ferentari; iar chelnerul – aici e fițe, n-are ce căuta gherțoi. În fine, s-a tot țipat și de o parte, și de alta, încât la sfârșit chelnerul n-a vrut să ne ia comanda, unde te crezi țărane?” Și tot așa, până la ultima pagină a cărții.

Mai regretabilă decât folosirea unor cuvinte licențioase fără o justificare estetică este această vorbărie interminabilă, la fel de plictisitoare ca o ședință a unei asociații de locatari, la care se discută ore întregi despre înlocuirea unor becuri arse sau cumpărarea unor mături. Să arunci în joc termeni și expresii care le fac pe domnișoare să roșească și să fii totuși plictisitor, iată o performanță!

Adrian Schiop, Soldații. Poveste din Ferentari, roman, Iași, Ed. Polirom, 2013 (foto copertă: iStockphoto.com/ valentin Casarsa). 256 pag.

(Text apărut în „România literară” nr. 10/ 2015)