În cadru

Ana Donțu e, probabil, necunoscută printre tinerii poeți de la noi. Născută în 1985, în Republica Moldova, autoarea e absolventă a literelor sibiene și e încetățenită de mult în spațiul cultural de dincoace de Prut. S-a remarcat deja în cenacluri, în antologii, în câteva reviste literare și pe site-uri de profil, adică a parcurs pașii necesari pentru a debuta, în sfârșit, în volum. Cadrul 25 e placheta în cauză, una promițătoare, cu atât mai mult cu cât poezia românească foarte tânără e ofertantă și consistentă. Ca să-ți decupezi o voce distinctă, în acest concert, nu e ușor. Ana Donțu îmi pare că a reușit.

Eul liric din volum se erijează în reprezentantul unei generații care n-a realizat absurdul epocii socialiste, căci copilăria conștientă a plasat-o direct în libertatea de după. Trecutul comunitar a devenit o poveste a altora (”am auzit pe străzi/în difuzoare/despre generația cu ștreangul la gât//noi am crescut singuri/fără frică de întuneric”), și singurul trecut care condiționează mai mereu experiențele e numai cel personal, cu rezultate misterioase, ambigui (”la final toți pe care nu îi eliminasem la timp/mă ajungeau și nu mă lăsau să trec la nivelul următor//acum însă e verde la semafor/și ce-mi pasă de monstrul/care calcă pe urmele mele”; ”să mă întind pe terasă/și să curgă din mine/omul pe care strâng/zilnic/între lift și planșeu/să se întindă ca o baltă/sub mine”). Vechile personaje din desenele animate populează, uneori, amintirile și sunt mai pregnante decât indivizii reali, decât prietenii sau cei din familie. Așezat în pliuri temporale variate, cu o antumitate revendicată ostentativ, eul se mișcă într-un prezent intimist, unde ”lucrurile sunt vizibile doar la lumină slabă/și devin comestibile doar la foc mic”, unde ”stăm în semiobscuritate pe canapea”, unde totul se petrece în spații propice scurtelor flash-uri boeme: camere, baruri, ferestre, ascensoare, strâmte cercuri ale reflecției și contemplației. De aici, probabil, subsumarea textelor unui ”cadru” vizionar, unei încăperi minuscule a poetului, la care se referă mai ales penultimul dintre cele cinci cicluri ale cărții (în ordine: Moonwalker, Cercuri, Dumnezeu smulge petale una câte una, Lumea care se vede pe fereastră, Doppler). E vorba de un minimalism controlat printr-o imagerie bogată și tensionată, de experiențe urbane cu halucinații adesesea provocate de alcool, calmante sau fumat (”dacă mergi singură noaptea pe stradă/poți vedea blocurile întinzând brațe lipicioase/și drumurile căscând guri în urma ta”; ”ochii obosiți de la prea multe imagini/o peliculă derulată la repezeală/din care nu înțeleg mai nimic/dar știu că ceva rămâne în mine/și lucrează împotriva mea”; ”amețeala care îneacă în ceață imaginile/rămân așa pentru că trece/nu mă întreb niciodată/despre lucrurile pe care le fac/totul e cumva/la întâmplare”). Versurile sunt scurte, concentrate în grupaje organizate prin flux continuu, rar fragmentat de titluri. Majoritatea poemelor vădesc un hedonism vizual și tactil, întreținut de contactul cu suprafețe, câmpuri și texturi generoase: piele, ploaie, soare, mare, blană, răceală, căldură, bot umed de animal, prospețimi de dimineață și saturații de amurg. Lumea e o sumă de senzații primare, descoperite de fiecare dată cu uimire, dar și un univers al obiectelor uzuale, stoarse de mult de eventuale semnificații: paharul cu apă, ceașca de cafea, pachetul de țigări, fereastra, fotografiile. Timpul și spațiul sunt comprimate în câteva clipe de intensă trăire, ca o descărcare, recuperată, apoi, prin reflecția poetică. O puberă puritate rezidă în multe dintre experiențele dure, teme predilecte ale ultimului ciclu, care e mai visceral decât celelalte prin referințele la carne, la vomă, la organic. Era inevitabil, cumva, la o poezie tânără, ca tematica prospețimilor potențial convenționale să nu fie contrabalansată și de excursuri ale fizicului contondent, ale pulsațiilor din gât, din plex, din cap și din intestine.

Acroșante mi se par cele câteva texte ultrascurte, ca niște haiku-uri inserate printre celelalte, mai întinse. Sclipirile de lamă tăioasă se asociază tensiunii de ”cadru” strâmt, dar stimulativ estetic, despre care am spus că străbate volumul. Iată trei, reproduse integral: ”am făcut cafea/zăpăcindu-mă, mi-am turnat/în două cești”; ”dumnezeu a stat câteva ore în mall/privind cum se succed oamenii/pe scara rulantă”; ”totul va fi bine/ba nu/ba nu/ba nu”. Simplitatea lor întărește siguranța unui discurs poetic care deja a apucat-o pe drumul cel bun. Aștept să-i văd continuarea, după acest remarcabil început.

Ana Donțu, Cadrul 25, Casa de Editură Max Blecher, 2015, 87 pag.

(text apărut în ultimul număr al revistei România literară)