Sergiu CrăciunSergiu Crăciun
14.01.2016

Iarna bărbaţilor între fantastic şi verosimil

bănulescu

Ştefan Bănulescu (1926-1998)

,,…dispariţia realului constituie figura esenţiala a imaginarului în prozele lui Bănulescu.”

Nicolae Balotă

Cei care nu cunosc partea aceasta a literaturii fantastice româneşti, se vor întreba sau chiar vor avea curajul să se întrebe dacă există oare literatura de tip fantastic la noi, în istoria literaturii române? Nu este o întrebare dificilă. De fapt, cititorii pasionaţi şi profesionişti aproape că nu vor agrea o astfel de întrebare. Există literatură fantastică şi încă îndeajuns pentru a mulţumi o anumită categorie de cititori care încă umblă, să zicem, după un Tolkien, Rowling sau Martin, din literatura universală contemporană. Pentru a fi expliciţi, exemplele sunt la îndemână: Mircea Eliade, Mihai Eminescu, Mihail Sadoveanu, Gala Galaction, Pavel Dan, Vasile Voiculescu şi încă mulţi alţii. Evident că autorii menţionaţi au ca fond esenţial, în operele lor şi mitul, dacă este să-l invocăm pe autorul lucrării teoretice şi critice, Sergiu Pavel Dan.

Adăugăm ca exemplu în seria aceasta de scriitori şi pe autorul Cărţii milionarului din literatura română contemporană, şi anume Ştefan Bănulescu. Prozator, eseist şi jurnalist, Ştefan Bănulescu urmează cursurile liceului Știrbei-Vodă din Călăraşi, oraş care i-a marcat puternic existenţa. Sub îndrumarea profesorului de limba română Aurel Dinulescu, discipol fidel al lui Mihail Dragomirescu, prozatorul devine bibliotecarul liceului şi ulterior redactor la revista şcolii, numită Avîntul. Debutul se produce în anul 1960, însă, până în acest an, Ştefan Bănulescu publicase eseuri, reportaje şi un număr semnificativ de recenzii.

Opera epică şi mitică este încadrată de către istoriile literare în tradiţia realismului magic a lui Sadoveanu, Agârbiceanu şi Blaga. Satul prezentat de Ştefan Bănulescu este mai vechi decât acela al oierilor şi pescarilor din opera sadoveniană. Distribuiți pe neamuri, indivizii au acea minte zburătoare şi, surprinzător, aceştia se închină la soare. Tot ceea ce se petrece în lumea evocată de prozatorul şaizecist poartă pecetea unor practici magice îndepărtate.

De-a lungul timpului, opera bănulesciană a fost caracterizată ca fiind: ,,un fantastic impur ce pigmentează zonele realului” (Marin Mincu), un fantastic premeditat, elaborat, calculat, realizat cu virtuozitatea unei tehnici speciale a misterului, prin discontinuitatea scrierilor ori prin prezenţa unor elemente cu valoare de simbol (Mircea Iorgulescu); un fantastic difuz (Alex Ştefănescu); un „fantastic modern”, ,,în care existenţa individuală este văzută, nu în devenirea ei socială, ci în legăturile, rupturile, complexităţile ei arhetipale, prelungite până în prezent” tratat cu mijloacele realismului (Eugen Simion).

Cartea pe care o supun atenţiei şi succintei prezentări o reprezintă volumul de nuvele intitulat, Iarna bărbaţilor, scris de Ştefan Bănulescu. Ediţia pe care o am la îndemână a apărut la editura Cartea Românească, Bucureşti, 1971. În volumul de nuvele „Iarna bărbaţilor” (1965), precum şi volumul de versuri „Cântece de câmpie” (1968), regăsim o serie de simboluri specifice: dropia, cocoşul, masa cu oglinzi, salcia, salcâmul.

În Scriitori români (dicţionar coordonat de Mircea Zaciu, compendiul din 1978) citim: ,,În literatura română, nuvelistica lui Bănulescu reprezintă o opţiune pentru o proză înclinată spre fantastic şi mit, în genul lui Vasile Voiculescu. În Iarna Bărbaţilor, Bănulescu continuă pe Galaction, Voiculescu, Panait Istrati însă este pe de altă parte şi un puternic creator de atmosferă, în descendenţă sadoveniană.” Opera lui Ştefan Bănulescu se evidenţiază printr-un profund sentiment al locului. Cu puţine excepţii, toate scrierile lui îşi au obârşia în locurile copilăriei: parcă fabuloasa câmpie a Dunării, răbdătoare la excesele climei şi ale istoriei, şi transfigurată de imaginaţia colectivă într-o sursă inepuizabilă de nenumărate mituri şi legende.

,,Altfel spus: nu orice ficţiune literară care utilizează, la o anumită scară, elemente sau moduri ale perspectivei fantastice asupra lumii se încadrează automat şi în genul astfel denumit”[1]. Criticul pe care l-am selectat aici denumeşte fenomenul fantastic ca fiind o accepţie exterioară adevăratei sale aplicaţii literare, accepţie încetăţenită, ca atare, în vorbirea curentă şi, implicit, în definiţiile date de către lexicoane. Plecând tocmai de aici, găsim în Dicţionarul limbii române moderne explicaţia conform căreia termenul de fantastic (etimologia acestuia ne îndrumă spre phantastikos = propriu închipuirii), însemnând ,,creat, plăsmuit de imaginaţie, ireal”; de fiecare dată, sinonimele relevă, după cum se poate observa, acel sens de incredibil, imposibil (prodigios, extraordinar, nemaiîntâlnit, formidabil, etc.), fictiv şi, deci, în cele din urmă inexistent.

În aceste creaţii, fantasticul elaborat rezultă din plasarea întâmplarilor narate într-un cadru real, verosimil, transformat, fie în scena unor fenomene apocaliptice (inundaţiile în Mistretii erau blânzi sau seceta în Dropia), fie într-un cadru în care abundă întâmplari inexplicabile. Universul în care se mișcă personajele capătă configuraţia unui labirint, iar eroii devin prizonierii unor evenimente pe care nu le pot controla. Autorul mai recurge apoi la suprapunerea multiplelor puncte de vedere despre aceeaşi ,,realitate” textuală (spaţială sau actanţială), având drept consecinţă generarea ezitării şi menţinerea ambiguitătţii. În cele din urmă, minima implicare a naratorului, care lasă textul şi personajele să evolueze (aparent) în voia lor, este dublată de refuzul acestuia de a se fixa (pe anumite secvenţe) fie în real, fie în ireal creează imaginea unei lumi în care totul e posibil. În cele trei nuvele (Mistreții erau blânzi, Dropia, Vara si viscol), prezentarea unor practici ancestrale cu substrat păgân, aparținând unei lumi vechi generează fantasticul de sorginte folclorică.

Totodată opera lui Bănulescu ne trimite şi spre mit (mitul Potopului din „Mistreţii erau blânzi”). Realul trece dincolo, într-un alt univers de mit şi simbol, un spaţiu al misterului. În acest univers sunt reprezentate doua figuri arhetipale, cea a haosului si cea a vidului, N. Balotă scoțând în evidenţă, astfel, faptul că dispariţia realului constituie figura esenţiala a imaginarului în prozele lui Bănulescu.

Surse bibliografice utilizate:

1.Volum recenzat: Bănulescu, Ştefan, Iarna Bărbaţilor, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1971;

2.Aparat critic şi teoretic:

Pavel, Sergiu Dan, Proza fantastică românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1975;

Zaciu, Mircea (coord.), Scriitori români, Editura Ştiinţifică şi enciclopedică, Bucureşti, 1978.

copertă

Sursa foto: ziarullumina.ro

[1] Pavel, Sergiu Dan, Proza fantastică românească, Editura Minerva, Bucureşti, 1975

1.080 cititori