Groapa

Romanul Groapa e povestea construirii unui cartier de oameni săraci, pe marginea unei imense gropi de gunoi ce poartă numele de Cuțarida, în Bucureștiul interbelic. Groapa, spațiul în care sunt obligați să trăiască acești oameni aruncați la marginea societății, nu este o lume izolată, o entitate geografică de sine stătătoare, ci o consecință zguduitoare a unui fel de viață odios, în care fericirea este dată numai unora și se obține așa cum se vede și în această carte, cu mijloace care-l îngrozesc pe cititor.

Voiam să mai adaug că titlul cărții nu are referințe numai la un spațiu cunoscut, ci și la ,,groapa morală’’, în care erau siliți să trăiască mahalagii Cuțaridei. Romanul urmărește mahalaua ca centru al lumii. Necesitatea unei cărți cu o temă ca aceasta se impune, tocmai prin existența unor opere literare notabile în care se valorifică mahalaua ca topos ontologic. Mahalaua se insinuează și viciază elitele, reușește să impună valori, lumea aceasta intră în presă, lirică sau roman până la nașterea unor capodopere, dintre care se radiografiază Groapa lui Eugen Barbu, Maidanul cu dragoste de G.M. Zamfirescu și Amantul colivăresei de Radu Aldulescu.

În Groapa lui Eugen Barbu e de reținut incipitul textului, autorul reține pasajul ca edificator pentru nașterea unei lumi și îi oferă statut de geneză cu martori Grigore și Aglae, arhivarul acestei noi lumi dovedindu-se gunoierul. Nașterea se justifică și economic, prin terenurile mai ieftine, deci mai accesibile, dar tocmai criteriul financiar antrenează dezordinea, pentru că nu există un plan de sistematizare a acestui spațiu. Revenind la roman, se impune meritul lui Barbu de a nu deforma liric lumea descrisă, deși cartea este mai degrabă un jurnal al celor de la marginea societății decât un tablou. De acest fapt este conștient romancierul care a refăcut cartea pe două axe: îmbogățirea lui Stere și destinele unui grup de hoți. Dar lumea aceasta se vrea asimilată de oraș, după cum se vede în cazul lui Grigore și este contaminată de manevrele electorale ale candidatului Vergu, cel dornic să fie primar. Numai că ei reacționează specific: fură nisipul pe care candidatul îl duce, iar Vergu, dezamăgit că nu a reușit să câștige alegerile, profită de materiale și își pavează curtea.

Toate aparențele mahalalei o apropie de societatea închisă, suficientă sieși: cu frizerul Tilică, croitorul Gogu, oltenii grădinari care se îmbogățesc, cu Mielu-vânzătorul de pâine sau cu preotul. În toată această societate lipsește medicul pentru că oamenii preferă cârciuma și refuză traiul aseptic. Lumea aceasta intră într-un proces de expansiune, ajungând până la oraș, iar primul semn al invaziei îl constituie prezența gunoaielor cu revers în lumea rurală a mahalalei: burghezirea lui Stere sau promenada lui Gogu și a lui Stere, ambii cu nevestele. De altfel, acest spațiu are și el virtuoșii săi: Chirică aduce mere copiilor lui, mulți și bolnavi, hoțul Gheorghe visează un copil pe care să-l facă om cinstit. Respectabilitatea nu există în sine, dar se proiectează ca o iluzie, o utopie salvatoare. Moralitatea presupune un alt tipar și realizări diferite de cele ale orașului, cum ar fi pomana lui Mielu, determinată de imposibilitatea cumpărării unui teren, demnitatea lui Dumitru Țambolagiul, capacitatea lui Bozoncea de a compătimi sincer pe ce mai nenorociți, pedepsirea celui care a furat de la un rob, refuzul lui Gheorghe de a fura din biserică.

Constantă a mahalalei, hoții încarnează vitalitatea, capacitatea de a trăi sub semnul lui carpe diem, dar și posibila, mai degrabă iluzorie onestitate. În cazul lui Gheorghe, care în clipa morții îi dă lui Paraschiv banii cu care voia să se facă om cinstit. Uneori, responsabilul aparține centrului, unde se găsesc tavernele. Dacă oamenii obosiți de muncă merg în trecere pe la cârciumă pentru a se întâlni și a bea împreună, bogații fac din frecventarea localurilor un act de snobism, pierzând orice urmă de autentic, prezent, în schimb, la cârciuma lui Stere din mahalaua Cuțaridei. Periferia își face o copie a localurilor din Centru ,,La Borțoasa’’- și Bozoncea poate trăi iluzia că este milionar. În acest roman se dovedește că mahalaua mai păstrează din trăsăturile satului prin vitalitatea robustă, prin obiceiul spovedaniei babelor, care-și dau repede în petic. Dimpotrivă, în satele din preajma Bucureștiului, gura lumii contează cu moralitatea structurală, după cum demonstrează episodul cu văduva care-i găzduiește pe Gheorghe și pe Paraschiv.

Apar la Barbu două constante: capacitatea de a urmări prefacerea unei așezări și dubla atitudine naratorială, de apropiere și de distanțare, simultan. Deși pornește de la evenimentele autobiografice, scriitorul reușește să transcrie rece, ca un observator, după cum este cazul morții lui Marin Pisică, ce marchează desacralizarea în lumea hibridă a mahalalei. Umanitatea generică a lui Barbu se naște pe și din gunoaie, dar beneficiază de lipsa poluării, de sentimentul solidarității umane, de orgoliul proprietarului în stare să aibă câteva animale, găinile lui Grigore, de bunăstarea oferită uneori de ban, cazul lui Stere, deși pierde legătura directă cu pământul, pentru că acestea nu le mai asigură sursele de trai.

Utilizând magistral imaginea unei lumi, Barbu reușește să dea naștere plăcerii de a citi. Cuțarida, ca un al Macondo, e rama povestirilor și substanța lor, asemeni Hanului sadovenian. E întregul în care se revarsă și se împlinesc fragmentele, dar și supradestinul la care se conformează toate celelalte destine. Prezența de fundal și totodată de prim-plan, căci din supra-personaj, Groapa în sine devine aici chiar un supra-motiv. Ca tare, personajele sunt și ele în funcție de Groapa. Pe sub ochi ni se perindă astfel o umanitate dură și sentimentală, de o mare diversitate și autenticitate; gunoieri, lucrători, la morgă și abator, prăvăliași, ghicitoare, zidari, popi, lăutari și tramvaiști. Sugestia centrală a titlului este de jos, de decădere, una degradantă însă, lipsită de orice sublim, căci Groapa nu e nici bău, nici genune, nici abis- oamenii Gropii nu sunt totuși niște simpli mizerabili, complex amestec de corupție și inocență, violență și tandrețe, instincte brutale și elanuri generoase până la anarhie, ei sunt, cu toată mizeria lor niște ,,neînvinși’’ care-și cer dreptul la viață: ,,Barbaria acestei lumi, cu farmecul ei, cu sordidul ei și cu măreția generozității, dar asta-i ceva ce trebuie născut, menționa în Jurnal autorul.

Groapa e o carte ce s-ar putea numi la fel de bine ,,o sută de ani de singurătate colectivă”. Tonul în care Barbu zugrăvește această lume tragică e unul de poezie aspră, de pitoresc fascinant, profund îndatorat esteticii urâtului, dar niciodată compromis de sentimentalismul vechilor pictori ai mahalalei. Penumbra Gropii e cea a unei lumi subterane în care soarele răzbește rar. Pentru cititori mahalaua reprezintă atlasul exemplar al comorilor acestei lumi, un vehement dar și o vibrantă pledoarie pentru demnitatea ființei umane, parafrazând parcă avertismentele vechilor hărți medievale, nu încetează să reamintească: ,,Aici sunt oameni’’.