Simona PredaSimona Preda
29.01.2019

Grădina de piatră a sufletului

Acțiunea romanului se petrece în timpul celui de-al doilea război sino-japonez, integrat în contextul celui de-al Doilea Război Mondial. Suntem, așadar, la jumătatea anilor 30 într-o Japonie imperialistă, trecută prin Era Meiji și o Chină în care elementul progresist și revoluționar începe să devină evident. Cartea lui Nikos Kazantzakis – Grădina de piatră (Humanitas Fiction, 2018, colecția Raftul Denisei) a fost scrisă în limba franceză la Egina în 1936 și publicată cu mulți ani mai târziu în Franța. Este un roman scris înainte de a-l crea pe celebrul Zorba, un fel de jurnal de călătorie și nu mai puțin un jurnal psihologic și un poem. Dintre toate cărțile lui Kazantzakis, Grădina de piatră este singura în care autorul figurează ca personaj principal și trebuie menționat faptul că nu este deloc ușor să scrii la persoana întâi, însă grație geniului său literar, autorul se achită onorabil de această sarcină și devine autor-narator.

Autorul duce dionisiacul și ludicul său grecesc într-un Orient dominat de mister și voluptate – rezonează la aromele și savorile lui și se lasă sedus de farmecul său și al femeilor de acolo. Simte că Orientul îl poate percepe cel mai bine prin simțuri, prin emoții și nu încearcă să îl analizeze și să îl deconstruiască logic. De altfel, este una dintre cele mai frumoase cărți despre Orient scrise vreodată de un european. Rămâne un reflexiv care vede esența sufletului asiatic și sacrificiile de care este capabil – ceva dominat parcă de cruzime dar ambalat într-o poezie plină de senzualitate.

În fața Orientului, Kazantzakis trăiește sentimente contradictorii de admirație și dezgust. Japonia și China – cele două țări la care autorul se referă – sunt în mijlocul unei falii dintre păstrarea tradițiilor și progres, dintre vechi și nou. Personajele cu care autorul se împrietenește sunt atât păstrători ai tradițiilor, meditativi calmi și arhaici cât și revoluționari care doresc progres și sunt capabili de sacrificiul extrem. El învață să se detașeze de timp și de lumesc prin intermediul acestor personaje, dar concomitent se lasă angrenat și de viața tumultoasă care transformă vechile orașe imperiale în adevărate metropole.

La prima vedere cartea pare calmă, însă la o citire mai atentă ea devine un poem impregnat de frenezie, încărcat cu momente de frenezie și voluptate. Cuprinde pasaje profunde și contemplative precum și paralele zguduitoare între Occident și Orient. Este, în fond, o introspecție nu lipsită de luciditate care alătură teme ca moartea, iubirea, viața, deșertăciunea, vanitatea. Grădina de piatră este o metaforă, este un spațiu interior al fiecăruia dintre noi, un spațiu al liniștii și al regăsirii, un spațiu al împăcării și reconcilierii în care contrariile se întâlnesc și se împacă. Este un loc aflat într-o armonie dintre omul divin și omul carnal.

Din roman nu lipsesc nici pasajele referitoare la erotism – dar este unul rafinat, lipsit de vulgaritate, care îl înalță pe autor la nivelul spiritului. Protagonistele și tipologiile erosului sunt încarnate de două prototipuri: japoneza Joshiro – femeia emancipată care se dezice de vechea ipostază de gheișă și chinezoaica Siu-Ian – o femeie care pare că aparent păstrează tradiția, are picioarele mici și deformate în spiritul trecutului, dar care va lupta și ea pentru progres.

De altfel, întregul roman respiră o notă maniheistă, este construit pe contradicții: patimă versus luciditate, tradiție versus progres, cruzime versus compasiune. Grădina în sine sugerează o mare idee abstractă – care cuprinde idei ca beatitudinea, solitudinea, inocența – care corespunde sufletului strămoșilor pentru că deși individul este o entitate trecătoare, grădina în sine va dăinui tocmai pentru că respiră eternitatea.

Japonia, așa cum este descrisă în pagini de autor, este o țară profundă în care morții îi domină pe cei care trăiesc, iar fiecare clipă poartă în ea veacuri. Japonezii înșiși aspiră la moarte – „sensul tragic al responsabilității” – aceasta este marea lecție japoneză pe care Kazantzakis o învață vizitând țara. „Noi, japonezii, avem nevoie de suflete tari, Japonia are o mare responsabilitate de a se pune în fruntea Asiei și de a lupta.”

Vai de cel care nu vede decât masca, vai de cel care nu vede decât ce se ascunde sub mască.”

Va veni ziua în care vechea Japonie – cu lampioane colorate, chimonouri, evantaie, gheișe, sakura – va dispărea, își va face harakiri. Chipul Japoniei este prezent în cuvântul Fudoshin – este de altfel comoara pe care autorul o ia cu sine de acolo – un cuvânt ce desemnează imobilitatea inimii, echilibrul sufletului în fața bucuriei și a durerii: „Să te stăpânești. Să știm că nu avem dreptul să ne degradăm, că fiecare dintre noi poartă pe umerii săi destinele întregii sale rase.”

Referitor la China – pentru care autorul simte inițial un dezgust (dar e un soi de dezgust în care există o picătură suspectă de plăcere)– pasajele sunt scrise într-un crescendo în care Kazantzakis acumulează stări până la o adevărată admirație și un farmec irezistibil și tulbure îl atrag către această țară. Un bătrân chinez – Kung Liang Ki, ironic, fin și distant îl inițiază în tainele taoismului apoi descoperă farmecul irezistibil al Shanghaiului – un poem modern, dominat de o măreție infernală, în care te poți degrada rapid, cu zgârie nori, cu strigăte la bursă, cu fabrici în care civilizația, ca un măr parfumat dar ros de viermi se așază peste vechiul oraș imperial plin de lampioane de hârtie roșie, cu dragoni și flori de iasomie. „China veche se duce, fardul cade de pe obrajii săi și degetele sale mâncate de lepră. Doar inelele de jad rămân încă.”

Personajele romanului sunt construite cu detalii foarte fine, de bijutier și îl însoțesc pe autor ca într-o călătorie inițiatică în care el descoperă și la rândul său se descoperă. Nimic nu este întâmplător, totul este gândit în cele mai mici contururi, lăsându-l și pe cititor să își imagineze farmecul acestei lumi fascinante.

În concluzie – o carte aparte, pe care o recomand, plină de savoare și iz oriental, un poem sensibil despre vechi și nou, despre viață și moarte, o călătorie către și dinspre suflet într-o zonă tulburătoare care niciodată nu pare să își epuizeze farmecul.

(sursa foto cover: asociatiayamato.ro)