Adrian G. RomilaAdrian G. Romila
12.02.2016

Gabriela Adameșteanu, monografic

Există un risc când scrii o carte despre un autor în viață. E vorba de un oarecare provizorat al opiniilor, care ține în primul rând de activitatea încă în derulare a autorului-subiect. Dacă, însă, monografia e rotundă, argumentată, scrisă temeinic, cu textele pe masă, dacă e valabilă științific, nu prea îi poți aduce reproșuri de altă natură. Prejudecata ca intepretările să fie obligatoriu postume nu e funcționabilă, neapărat, dacă aceste interpretări justifică un contur critic pertinent, bine instrumentat analitic. Chiar provizorie, o carte de critică bună e pur și simplu bună și… atât.

E ceea ce se întâmplă cu lucrarea cercetătorului literar ieșean Șerban Axinte, care și-a extins pasiunea pentru o mare prozatoare. Monografia cuprinde o privire asupra întregii opere de până acum a autoarei în cauză, de la proza scurtă din Dăruiește-ți o zi de vacanță și Vară-primăvară, trecând prin romanele-i atât de cunoscute (Drumul egal al fiecărei zile, Dimineață pierdută, Întâlnirea și Provizorat), până la jurnalistica ”efemerității” din Obsesia politicii, la memorialistica ce ”verifică circularitatea temelor” din Anii romantici și la confesiunile din câteva relevante interviuri. E, am zice, un portret critic complet, în volute foarte ample și ramificate. Hermeneutica textelor literare (cu tot cu anexa unei scurte antologii comentate, confruntate cu alte opinii din mainstream-ul autohton și occidental) e completată de poziționarea civică a unei scriitoare ce a decupat un spațiu ficțional și atitudinal distinct, în cultura ultimilor zeci de ani românești.

Asumând poziția unui interpret work in progress, Șerban Axinte riscă și o abordare împotriva curentului. În opinia sa, de pildă, proza Gabrielei Adameșteanu nu poate fi redusă la Dimineață pierdută și nici nu poate fi delimitată între un ”înainte” și un ”după” acest roman (deși nu exclude dimensiunea lui generativă, de sumă a unor prezenturi care se dezvăluie, treptat, în cărțile următoare). Toată literatura autoarei afirmă o coerență ce trece din povestiri în romane, în ciuda faptului că există cezura lui 1989. E vorba de o coerență care ”conduce către o reconfigurare ficțională a realității”, de o viziune originală și cuprinzătoare asupra unei lumi care, sfâșiată de istorie (intrarea, respectiv ieșirea din comunism), se recompune de fiecare dată altfel, într-o uimitoare mobilitate a raporturilor dintre cadrele proprii și elementele care le compun, în interior. O spune foarte elocvent autorul lucrării: ”Lumea operei Gabrielei Adameșteanu este cea în care trecutul e mai surprinzător decât viitorul, pentru că nu se știe niciodată cum va fi recitit acel trecut”. Această mobilitate a realității face ca proza în cauză să fie compusă din anticipări și reveniri, astfel încât nuvelele anunță romanele, personajele migrează dintr-un text în altul, iar cititorul poate observa cum un destin aparent abandonat revine, surprinzător, printr-un rol important într-o neașteptată intrigă viitoare. Acest fapt conferă operei un caracter deschis, caracterizat în primul rând printr-o tipologie umană personală și printr-un univers cu mai multe intrări și ieșiri. Ceea ce înseamnă că avem de-a face cu o istorie în mișcare, cu o ”reflectare prismatică și polifonică a realității în sens clasic/modern”: realitatea și ficțiunea se întrepătrund, în lupta pentru dominația (și reflectarea) reciprocă.

„Acumularea” și „contrapunctul” sunt pivoții teoretici prin care Șerban Axinte citește, până la urmă, întinsa operă a Gabrielei Adameșteanu, de la ficțiune la jurnalism și la biografie. ”Acumularea” se referă la dezvoltarea, pe orizontală, a temelor din narațiuni: neliniștea, frica, angoasa, exilul, drumul închis, oglindirea, anxietatea, marginalitatea, trecutul, amintirile, identitatea, jocul cu trecutul și cu aparențele, anxietatea, autismul social trec dintr-un text în altul, multiplicând fețele realului. Apoi, ”contrapunctul” animă, pe verticală, perspectivele, conducând la imprevizibilitate, la contacte surprinzătoare, la revelații parțiale. E aici și un fel de extindere a ideii de ”provizorat”, preluată, ca mecanism poetic, din interviurile cu autoarea. Fiecare carte e una nouă, căci nimic din ce ai scris înainte nu te ajută – sugera Gabriela Adameșteanu. Așa se explică legătura, făcută prin personaj, dintre cumulul de perspective și construcția narativă în mai multe fețe. Istoria e, în esență, o realitate care se dezvoltă în salturi inegale, meritând să primească, întrepătrunse, atât prelungirile ficțiunii, cât și participările efective ale celui care le-a creat.

Cartea lui Șerban Axinte rămâne, deocamdată, cea mai bună lucrare despre autoarea Dimineții pierdute. Originalitatea ei rezidă în coerența unei viziuni asupra unei opere complexe și, deopotrivă, în folosirea documentelor cu libertatea criticului exersat. Ceea ce nu e deloc puțin.

Șerban Axinte, Gabriela Adameșteanu (Tracus Arte, 2015), 278 pag.

(text apărut într-unul din numerele recente ale revistei „România literară”)