Sergiu Crăciun
Poesia – questo mestiere perduto
Ungaretti
Preocupările poetului ,,Cercului literar de la Sibiu” nu au fost restrânse doar la a face poezie, ci a vedea și cum se construiește de fapt poezia. Dar, mai mult decât atât, Ștefan Augustin Doinaș, căci despre el este vorba, a fost preocupat, un timp îndelungat și de bunul mers al revistei Secolul XX, apoi traducător (mai cu seamă din poezia germană) și, în fine, un captivant eseist al culturii scrisului românesc din perioada postbelică.
Ei bine, când rostim numele poetului de la Sibiu, imediat trebuie să ne gândim, mai exact, să ne raportăm la un foarte bun cunoscător al construcției textului poetic. Apariția lui Ștefan Augustin Doinaș în spațiul poeziei românești constituie în același timp și pătrunderea unei noi viziuni, în sensul sintaxei lirismului poetic. De aici, se poate spune că nu putem merge direct la subiect (poezia însăși a scriitorului), fără să-i cunoaștem obiectul acesteia (cultura poetului în materie de poezie).
Prezenta recenzie, pe care am realizat-o, asupra unui vechi volumaș de versuri al autorului, ,,Alter ego”[1], din 1970, nu reprezintă rezultatul unei necesități, a unei obligații de rutină din timpul studiilor, ci mai degrabă vine ca o mică experiență (a cititorului din mine), avută în urmă cu câteva luni. Astfel, la momentul cu pricina, citeam un articol din revista online Literatura de azi, scris de către directorul revistei, Daniel Cristea Enache, intitulat Vămile poetului, în care, pe lângă altele, criticul literar își punea problema pierderii din conștiința cititorilor contemporani (cei tineri), a întregului corpus de poezii al poetului șaptezecist, Ștefan Augustin Doinaș. În acest sens, relevantă mi se pare afirmația criticului literar, conform căreia:
,,Nici poezia lui Ștefan Augustin Doinaș, nici imaginea fixată a scriitorului și intelectualului atât de cunoscut și de prețuit în timpul vieții nu mai intră, astăzi, în orizontul interesului public și în aria mai specializată, a celui critic…”[2]
Cuvintele acestea și altele asemenea m-au îndrumat și îndreptat direct către biblioteca școlii unde îmi desfășuram activitatea, pentru a-mi procura un volum de versuri al poetului în discuție. Rezultatul/efectul, în urma parcurgerii câtorva poezii, apoi în totalitate, a fost uimitor, dacă nu chiar surprinzător. Am intrat în contact cu o poezie excepțională. Un tip de poezie unică prin felul cum este construită, prin puterea mesajului, exprimat, evident, într-o manieră simbolică.
În fapt, și pe aceleași coordonate, lirismul lui Ștefan Augustin Doinaș este caracterizat printr-un frumos poetic, dar acest frumos ni se prezintă din interior. Numai cei inițiați ar putea să-l vadă și chiar să-l simtă. Este o caracteristică întâlnită pe tot parcursul volumului de versuri și care primează în defavoarea construcției clasice a versului și a construcției de tip ermetic specific unor Ion Barbu, Eugenio Montale și pe alocuri la Giuseppe Ungaretti.[3]
Iată, de pildă, o piesă arhitecturală din imensul univers poetic propus de Ștefan Augustin Doinaș:
Cineva ne face semn: ca toamna,
Când un înger cheamă toți copacii,
și chemarea lui ar fi ispită,
fără freamătul din frunze fără
ca spre zori, când un pitic aprinde
stelele din lucruri, și le pune
să-și aleagă stingerea pe cer;
ca la naștere, când o femeie
trage-un pat cu așternuturi albe
lângă patu-n care va muri…[4]
(cineva ne face semn)
Criticul literar Daniel Cristea Enache remarca, pe bună dreptate, în articolul invocat, inegalabila inteligență a poetului, registrul poeziei lui Doinaș, înalt, aulic…; avem de a face cu o compoziție perfectă. Este exact vorba de perfecțiunea construcției poetice (din interior), întâlnită la poetul cerchist. Poemele ce alcătuiesc prezentul volum sunt scurte dar cuprinzătoare, de o încărcătură simbolică aparte.
În scurta călătorie de-a lungul acestui mic și interesant volum citim poezii precum: nețărmuită toamnă (prezența unui axis mundi); o singură întrebare (un fel de ars poetica); o șansă (menirea poetului); lista ar putea continua.
Iată un alter ego în aceste versuri:
Se ține cineva de umbra mea,
De umbra umbrei mele, de o umbră
De gradul trei, ce mi-a-nflorit în suflet.
Când dorm, găsesc culcușul încălzit.
Când mă trezesc, e unul și mai treaz
Care-a sorbit cuvintele, și-mi lasă
Găoacea lor să spun, așa cum spun,
Un adevăr pe care îl știe mai bine decât mine, și pe care
l-a-ntors pe dos și l-a-nvelit în zdrențe. (Cineva)
Trebuie să afirmăm și să recunoaștem, la nivelul discursului poetic al lui Ștefan Augustin Doinaș, o măiestrie aparte; dacă ,,frumosul a trecut”, poetul se ocupă de crearea unui alt frumos, iar această calitate este redată în fiecare poem al volumului intitulat Alter ego.
Referințe:
Doinaș, Augustin Ștefan, Alter ego, Editura Eminescu, București, 1970;
Cristea-Enache, Daniel , Vămile poetului, în revista online ,,Literatura de azi”, Anul II, București, 2015;
[1] Ștefan Augustin Doinaș, Alter ego, Editura Eminescu, București, 1970
[2] Daniel Cristea Enache, în articolul ,,Vămile poetului” din revista online Literatura de azi, Anul II, București, 2015
[3] Poeți ai literaturii italiene din secolul XX
[4] Ștefan Augustin Doinaș, Op. Cit., pp. 18-19
Imagine cover de pe adevarul.ro
