Sergiu Crăciun
„Biografia de om ne-o fură pe cea de poet”
Ileana Mălăncioiu
Citind poeziile Ilenei Mălăncioiu din volumul de versuri, Peste zona interzisă, apărut cu un an înaintea anilor optzeci, (1979, București, Editura Cartea Românească) îmi dau seama de fapt că însăși autoarea s-a bucurat de momentele frumoase, oferite cu porția de către regimul totalitar. Cu acest volum ne situăm într-un context istoric destul de tulbure. Dar iată ce poezie liniștitoare. Pentru a vedea și simți această atmosferă confortabilă, condiția ar fi să deschizi ușa camerei în care entitatea creatoare nu se preocupă de altceva decât de făurirea propriilor trăiri, a dorinței de a scrie poezie:
,,Eu îți păzesc cu spaimă somnul lin
în care apele te poartă-n jos
și-mi pare rău că nu le pot opri.
Ești înecatul cel mai frumos…” (p.57)
Într-o Rugă dintr-un poem, autoarea cere ,,pentru o vreme” să i se ia trupul. În același context conținutul, poeziile din volumul în discuție încorporează poate cele mai frumoase structuri metaforice, înfățișarea unor imagini puternic sensibilizatoare. Vorbind despre vis, ne situăm în propriul vis al eului empiric:
,,Mă visez pe stânca de deasupra
încălzită de soarele strălucitor…”
Cu o nemărginită răbdare răsfoiesc volumul de poezii; fiecare poem (construit pe un fond armonic, liniștitor și visător) răspunde fiecărei căutări, a mea, a ta și a câtorva. Iată, de pildă, o mică experiență cu care de fapt am intenționat să-mi încep discursul. Astfel, cândva (s-a întâmplat recent) îmi puneam întrebarea cum ar arăta lirismul/poezia ca reacție atât în interiorul regimului totalitarist cât și în exteriorul acestuia, mă gândesc aici automat la defunctul regim. Răspunsul nu-l puteam afla decât doar căutând poemele unor autori din perioada cu pricina, și, evident, de după. Se încadrează aici un număr mare de artiști ai cuvântului, și nu numai, care au practicat o astfel de poezie a reacției împotriva regimului. Că au făcut-o direct, prin discursuri publice sau prin mass-media și implicit indirect, apelând la creația artistică.
Ei bine, am dat peste Ana Blandiana, am citit câteva poeme și, sigur, răspunsurile veneau cum nu mă așteptam mai bine. Se întrevedeau sincere exprimări ale autoarei cu privire la curajul de a ”țipa” prin poezie. Volumul de față (Peste zona interzisă) mi-a confirmat o serie de ipoteze privind un oarecare efect al poeziei în post-socialism. Nu este singurul volum care exprimă în mod direct acest fapt dar trebuie să adăugăm că o astfel de poezie poate fi numită și recuperatoare. În acest sens, elocvent mi se pare poemul care urmează:
,,Construiam un imens monument funerar
cum nu mai văzusem altul
trebuia să se-ntindă cât tot ținutul
și tot înaltul
spre care ridicam cu spaimă ochii
din imensul convoi
și înapoi.
Construiam un imens monument funerar
era aproape gata cu tot confortul
mai trebuiau câteva lucruri neînsemnate
și fără îndoială mai trebuia mortul.” (p.36)
Dincolo de interpretările bacoviene privind o serie de texte poetice aparținând autoarei Ileana Mălăncioiu, eu, personal, identific aici câteva ipostaze ale unei poezii cu o puternică forță de sensibilizare, de pătrundere în interiorul fiecărui cititor, la fel de sensibil când vine vorba de ,,frumosul poetic”, despre care vorbeam la Ștefan Augustin Doinaș. Așadar, o ipostază extrasă din cadrul acestui poem, este aceea a creatorului care creează o evidentă ars poetica în sine a poemului prin verbele ,,construiam”, ,,ridicam”, ,,căram” etc. Ne imaginăm o interesantă dar și splendidă implicare a eului real și creator totodată.
Pentru ce eul creator ridică aici un monument? O întrebare ivită pe parcursul lecturii. Oare poezia aceasta nu este o reacție, o dorință de recuperare a adevăratului lirism, blocat timp de câteva decenii? De aceea, sintagma ,,cu spaimă” reprezintă o cheie care să-mi confirme încă o dată ipoteza cu privire la un re- al textului poetic postbelic. Rezultatul/consecințele mai degrabă, în urma constituirii acestui monument, pot servi și ca loc de odihnă.
Pot de asemenea adăuga faptul că ni se înfățișează o poezie ca un vizibil manifest. Asta înseamnă că avem de a face un erou al literaturii care a avut curajul să-și exprime durerile, să reprezinte cultura poetică și nu să sfideze dorința disperată a cititorului de a se regăsi prin poezie. Găsesc totuși, că Monumentul poate fi văzut și ca un leit-poem al întregului volum.
Nu-mi rămâne decât să constat că această carte ne oferă o interesantă perspectivă poetică, o liniște aparte, o meditație a experienței din propria ființă a eului.
Imagini expresive ca rezultat al contemplației:
,,…și mă rostogoleam prin albul strălucitor…”
,,…ploaia fantastică peste zăpezi…”
,,…ca o pasăre albă sufletul lui șade în palmă…”
,,Luasem forma unui fluture / aripile mi se colorau din ce în ce mai frumos…”
,,…în miezul visului încep să-ncurc / ziua cu noaptea și zidurile pe care mă urc…”
,,…dormi adânc pe un val argintiu / și visezi că ești încă viu…”
Mălăncioiu Ileana, Peste zona interzisă, Editura Cartea Românească, București, 1979.
