Sergiu Crăciun
,,În poezie, adevărurile generale nu pot avea loc decât filtrate prin personalitatea poetului, aşadar transfigurate.”[1]
Al. Philippide
Trebuie să recunoaştem că poporul nostru recurge foarte des la poezie atunci când simte nevoia să-şi exprime cele mai intese trăiri, că vorbim de bucurii sau tristeţi, necesitatea sau dorinţa de a crea sunt chestiuni deja care ocupă un loc sub-secund în mentalul oricărui popor. Şi totuşi, în zilele noastre, în şcoala românească se întâmplă lucruri care ţin ancoraţi elevii, dacă nu greşesc, încă în antichitate. Familiarizarea elevilor cu texte lirice contemporane reprezintă o mană cerească atât pentru autorii-creatori cât mai ales pentru textele din ce în ce mai bine concentrate cu implicaţii din realul zilelor noastre. O autoare ale cărei texte pot fi prezentate elevilor de liceu este Mariana Marin. De această dată, sentimentul din interiorul poemului contemporan nu se mai compară cu cel clasic al unui Eminescu, Coşbuc, Bolintineanu ş.a. Fără să negăm trecutul şi discursul poetic reprezentativ al autorilor menţionaţi, se cuvine să ne continuăm parcursul nostru, al tuturor cititorilor avizaţi sau nu, spre o altă viziune, un text poetic care ni se deschide, condiţia esenţială este aceea ca o parte din “noi” să aibă instrumentele la îndemână, şi cine le poate oferi decât doar cei care au efectuat deja călătoria pe “planeta poaziei contemporane”.
Contextual vorbind, aparatul critic literar, nu întârzie să ne întâmpine cu informaţii definitorii, diversificate şi preţioase la adresa întregului discurs poetic al Marianei Marin. O impresie în acest fel a criticului Nicolae Manolescu, aceea că ,,multe poeme, încheagă atmosfera veche şi uitată, pe care, uneori, o mai evocă în realitatea ei biografică o dată (ziua, luna), înscrisă în poem (ca o filă de calendar rătăcită într-o carte cu poveşti..)”[2], ne face trimitere, de fapt, la fragmentele dintr-un jurnal al scriitoarei.
Referindu-se la poezia Marianei Marin, criticul literar, Mircea A. Diaconu, relevă faptul că poeta ,,refuză biografismul frust, dar detaliază în linia unui descriptivism incriminator, inserat în veritabile meditaţii ori monologuri care implică vocea celuilalt eu, care ascultă. Fără a fi vorba strict de recuperarea biograficului, Mariana Marin scrie o poezie a asumării realului. Tocmai de aceea – adaugă criticul – realul poate fi sursa înstrăinării, şi un mijloc de descoperire a sinelui mai profund. „[3]
Un exemplu în acest sens îl reprezintă textul poetic Elegie IX. Asemenea celorlalte elegii, acesta face parte dintr-un volum intitulat ,,Atelierele”, apărut la Cartea Românească, în anul 1990. Volumul este prezentat de către Nicolae Manolescu, în Istoria critică… ca fiind literatură de sertar şi asta din cauza sincerităţii ei sfâşietoare şi îndoielii de valoarea etică a artei.
Deşi nu este vizibilă, structura acestui poem este fragmentată, am putea spune, în câteva secvenţe în care putem observa prezenţa a trei afirmaţii însoţite de tot atâtea interogaţii retorice, urmate de un anumit procedeu de metamorfozare şi în încheiere o strofă concluzivă. Altfel spus, în primele trei secvenţe poetice ne sunt prezentate o serie de aspecte precum: ,,adevăruri sugrumate”, ,,spaimă, vinovăţie”, ,,cuvinte” care nu contribuie la schimbarea în bine a noastră, şi nu în ultimul rând puritatea imposibilă a fiinţei pe pământ. Următoarea secvenţă este parcă ,”ruptă” de celelalte momente de mai sus, pentru că observăm un anumit procedeu de metamorfoză la nivelul conştiinţei, o ,,coborâre în trecut a speciei” cu un anumit instrument şi anume ochiul, ,,ochiul minţii”, descris ca fiind ,,însingurat” şi ,,zdrobit”.
În ultima strofă, identificăm parcă, o concluzie realizată de eul creator, din care putem extrage o anumită nostalgie a ,,limbii” ,,în care altădată visam”.
Rămânând la nivelul acestor idei, din ultima strofă, nu este exclus ca aceste versuri să ne facă trimitere la perioada de libertate a scrisului urmată de una neagră, aceea a cenzurii, prin care poeta a putut trece.
Pe lângă aceste aspecte de ordin structural-poetic, sau poate contextual, ce este însă relevant în acest volum, pe care nu trebuie să-l omitem, şi anume utilizarea în principal a unor concepte-cheie precum: adevăr, spaimă, violenţă, etc. Aceşti termeni sunt preocuparea eului empiric, pentru a da un anumit răspuns neliniştii în care trăieşte. Evident că un răspuns în acest sens nu ne este dat deoarece însuşi adevărul este sugrumat.
Există, de asemenea, în cea de a treia secvenţă lirică din această elegie reprezentativă, o oarecare smerenie a poetei: ,,Nu sunt o fiinţă morală”.
Stările eului poetic şi momentele trăite prin această poezie sunt purtătoarele unui ton al acesteia. Astfel, neliniştea din primele trei secvenţe este urmată de calmul din ultimele versuri. Există aici un ton ascendent cu trecere bruscă către cel descendent.
La nivelul structurii, constatăm implicarea a două entităţi, un eu tradus prin autoare si un noi, la care se face trimitere:
„Cine va depune mărturie
pentru crimele împotriva noastră?”
„Cuvintele simple de acum, …vă vor face mai buni? ,,nu sunt o fiinţă morală”.[4]
Pe de altă parte corpusul de texte poetice împreună cu ale sale Elegii, reprezintă tot atâtea poeme care exprimă direct stările fiinţei într-un discurs lipsit de violenţă, clar, fără complicaţii sintactice.
Aşadar, poemul cu p mic este, dragi cititori, poezia zilelor noastre, în care mesajul primează şi mai puţin structura discursului. De aici se poate articula ideea conform căreia mesajul poetic este generatorul întregului obiect artistic, numit şi astăzi poezie. Însă ceea ce este important de precizat în legătură cu alcătuirea sau fiinţarea actului artistic îl constituie, lucru evident şi fără prea multe excepţii, intenţia autorului. Eu, poetul, scriu pentru a mă elibera de o eventuală încărcătură interioară. Tu, poetul, scrii pentru a arăta lumii că poezia se poate exprima/construi şi altfel ş.a.m.d.
Mariana, Marin, Atelierele, Editura Cartea Românească, Bucureşti, 1990.
Referinţe critice:
Boldea, Iulian, Istoria didactică a poeziei româneşti, Editura Aula, Braşov, 2005
Diaconu, Mircea A., Poezia postmodernă, Editura Aula, Braşov, 2002
Manolescu, Nicolae, Literatura română postbelică. Poezia, Editura Aula, Braşov, 2002
Muşina, Alexandru, Antologia poeziei generaţiei 80, Editura Aula, Braşov, 2002
Philippide, Alexandru, Scriitorul şi arta lui, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1968
[1] Philippide, Alexandru, Scriitorul şi arta lui, Editura Pentru Literatură, Bucureşti, 1968, p. 178
2 Manolescu, Nicolae, Literatura română postbelică, Poezia, Editura Aula, Braşov, 2001, p. 381
3 Diaconu, Mircea A., Poezia postmodernă, Editura Aula, Braşov, 2002, p. 35
[4] Muşina, Alexandru, Antologia poeziei generaţiei 80, Editura Aula, Braşov, 2002, p. 180
