Eminescu și Securitatea

Florina Ilis duce o viață retrasă, ascunsă printre cărțile Bibliotecii Centrale Universitare „Lucian Blaga” din Cluj, a cărei angajată este. Simte, cum declară într-un interviu, o satisfacție știind că unii dintre oamenii pe lângă care trece pe stradă i-au citit cărțile, dar nu o recunosc.

Am putea crede că este vorba de modestie și timiditate, dacă n-ar exista dovezi că autoarea are o conștiință clară a valorii ei, o concepție bine articulată despre ingineria narativă pe care o practică și chiar o tendință de a le explica în termeni categorici criticilor cum anume trebuie să-i înțeleagă cărțile. Iat-o dictând, în alt interviu, ideile care ar trebui dezvoltate într-o cronică literară la romanul Viețile paralele:

„N-aș spune că am urmărit programatic subminarea mitului poetului naţional, ci, mai degrabă, am încercat să-l deconstruiesc. Se ştie că deconstruirea (deconstruction) începe din momentul în care un text sau, în cazul nostru, un mit, transgresează legile care l-au făcut să apară, textul sau mitul reorganizându-se pentru sine, din piesele sale componente, independent de voinţa care l-a creat iniţial. Am încercat să «sparg» cumva contextul în care s-a creat mitul poetului naţional inserându-l, cu o nouă abordare, în alte contexte, diferite sau chiar opuse. E vorba de întreaga poveste a dosarului de urmărire a «poetului național», dar şi de prezentarea perioadei de îmbolnăvire a lui Eminescu care ni-l arată atât ca pe un bolnav obişnuit, cât şi, prin lectura dublă, ca pe un mit cultural care se deconstruieşte şi se reconstruieşte treptat sub ochii cititorului.”

Inteligentă și talentată, capabilă să valorifice o imensă documentație, Florina Ilis nu are și intuiția celuilalt. Voluntarismul o determină să stabilească de una singură și reacțiile lui, ceea ce o lipsește de atât de necesarul feedback.

Este ceea ce se întâmplă și în romanul de mare miză Viețile paralele, care îl are ca protagonist pe Eminescu. Dacă se consulta cu cineva sincer și competent înainte de a-l publica (sau dacă măcar se substituia cititorului, în imaginație), prozatoarea ar fi aflat că acest roman plictisește, din cauza modului schematic, lipsit de grație în care e construit. Considerațiile savante făcute de ea a posteriori asupra strategiei narative adoptate nu îl salvează.

Deconstruire (nu subminare a mitului), extragere a legendei dintr-un context și mutare a ei în alt context, strădania de a-l prezenta pe poet, prin lectură dublă, ca pe un bolnav obișnuit, dar și ca pe un mit cultural etc. etc. – toate aceste precizări și justificări nu măresc puterea de seducție a cărții. Este ca în dragoste: dacă o femeie nu place unui bărbat, este inutil să-i vorbească despre modul subtil în care și-a redesenat sprâncenele sau despre design-ul ingenios al rochiei. Nu place, nu place, orice argumentație este de prisos.

Florin Ilis a avut ideea – excentrică și riscantă – să alterneze în roman paginile de reconstituire propriu-zisă, din punctul ei de vedere, a vieții lui Eminescu cu extrase dintr-un imaginar dosar de urmărire informativă a poetului, confecționat după modelul dosarelor din arhiva fostei Securități.

Secvențele de viață, reconstituite cu sagacitate și cu o utilizare abilă a citatelor, prezintă în principiu interes. Ceea ce supără este un anumit ton batjocoritor al relatării. Iată un dialog imaginar între poet și doctorul sanatoriului:

„Despre ce doriți să discutăm, domnule Eminescu, îl întreabă politicos doctorul. Despre limba română, bineînțeles. Un fagure de miere, nu alta!” etc.

Veronica Micle este și ea persiflată fin-tăios, ca în pasajul în care prozatoarea o descrie masturbându-se în patul conjugal, cu gândul la Eminescu, înainte de venirea acasă a soțului ei, Ștefan Micle (numit alternativ în roman „domnul rector” și „Fănică”).

„Povestea” vieții lui Eminescu (spusă, cum prevedea poetul însuși, de o străină gură) este întreruptă frecvent de citate din diverși memorialiști prezentate ca note informative și semnate „sursa Samoil”, „sursa Stefanelli”, „sursa Pietraru” etc. Pentru crearea impresiei de autenticitate sunt folosite chiar formule de genul: „Cele câteva foi manuscrise sustrase de agent de la locuința poetului conțin unele informații prețioase. Se vor lua toate măsurile care se impun. Lt. de Sec. Condurache Mircea, ACNSAS, Fond Informativ, dosar nr. 859, vol. I, ff. 71-72).”

Parodierea dosarelor Securității o încântă pe Florina Ilis ca o jucărie pe care n-o mai lasă din mână. Dar pe cititor nu-l încântă. Folosit de prea multe ori, procedeul devine previzibil și de la un moment dat agasant, ca un tic nervos.

În general, este prea multă vorbărie în acest roman. Ideal ar fi ca Florina Ilis să rescrie cartea, ocupându-se de Eminescu, nu de obiectivul Eminescu.

Florina Ilis, Viețile paralele, roman, București, Ed. Cartea Românească, 2012 (pe copertă: Constantin Jiquidi, Înmormântarea lui Eminescu). 688 pag.

(text apărut în revista România literară nr. 21/ 2015)