Donna Alba

Donna Alba este un roman admirabil construit, având o epică impresionantă, cu personaje vii. Cartea a apărut în 1935, iar tema romanului este de natură stendhaliana, tratând un caz autohton de ridicare a unui provincial, stângaci, amintind de Julien Sorel. E o carte care se citeşte uşor. Nu este un roman vetust. Acţiunea e aproape de momentul nostru şi acea intrigă poliţistă, cu un aer negru, de roman de mistere este fascinantă.

Donna Alba e un roman de dragoste, în cheie masculină, o confesiune subiectivă a unui individ de origine plebee, care aspiră la un model feminin din înalta societate: „Şi deodată s-a lăsat acea tăcere, comunicându-se din grup în grup ca o fulgerătoare contagiune, trecea ea, Alba. Cu pas de sus, cu o privire care nu se oprea nicăieri, ea parcurgea talazurile de tineret, care se dau în lături ca valurile Mării Roşii dinaintea pasului lui Moise. Fetele înseşi şi-au strâns florile lor albastre, castanii şi întunecate, şi-n semne de firesc omagiu le-au aruncat asupra ei, până când a ocolit colţul: în ochii celor mai multe nu era invidia, ci mândria şi încrederea în propriul lor viitor, de care nu le mai despărţeau acum decât încă vreo două-trei examene. Dar trecătoarea cea minunată nu s-a uitat niciun moment, la niciuna şi la niciunul; numai eu am izbutit să întorc spre mine un moment ochii ei de nesigură culoare, dar în orice caz teribil de întunecaţi, şi chiar să smulg un zâmbet, ce spun, un adevărat început de râs, de pe floarea buzelor ei”[1].

În momentul în care citești această carte te vei gândi la romanul lui Stendhal, „Roşu şi negru”. Pentru că Julien Sorel este pentru noi modelul acesta al tânărului nu neapărat arivist, în sensul comun, ci arivist prin iubire, îndrăgostit de o femeie dintr-o clasă superioară, pe care aspiră s-o cucerească şi în acelaşi timp să cucerească şi această clasă. Cititorul mai cult ar putea să-şi amintească faptul că acelaşi Stendhal a scris şi un tratat, „Le traite de l’amour”, în care apare, ca una dintre formele crista­lizării erosului, vanitatea. Amorul-vanitate. Ei bine, un asemenea tip de iubire descrie Gib Mihăescu. Amorul însoţit cu orgoliul, cu vanitatea de a cuceri o femeie foarte frumoasă, o femeie cu un ascendent, frumuseţe, avere, vanitate, inaccesibilitate. Şi bărbatul nu speră sau nu visează numai la o pasiune, ci visează la mai mult, la satisfacerea vanităţii lui de a fi ales în cele din urmă de această doamnă.

Întreg romanul pornește de la obsesia unui bărbat pentru o femeie frumoasă. „Ea este toată în mine ca o otravă plăcută, care a crescut nesimţit după lenta-i inoculare şi acum mă paralizează în neaşteptate momente pentru durate mai lungi, ori mai scurte, dar cu intensitate şi cu exclusivitate de crud şi nimicitor acces; numai că eu aştept fericit această amorţire divină, o invoc şi o sorb şi mă dăruiesc ei”[2].

Mihai Aspru fuge de acasă în timpul adolescenţei, dorind să scape de târgul oltenesc în care locuia şi de faima tatălui său, doctor de profesie. Hoinăreşte câţiva ani ca hamal prin porturile diferitelor ţări, ajungând până la Amsterdam. În aceşti ani, duce o viaţă dezordonată, îşi  falsifică actele, fură, minte, totul pentru a-şi atinge scopurile. Odată cu începerea războiului, merge pe front, fiind demobilizat la sfârşitul acestuia. Când se întoarce din război se hotărăşte să îşi continue studiile. Îşi termină liceul şi face facultatea, devenind avocat. Cea mai importantă secvenţă a romanului se petrece în timpul şcolii, când Mihai vede o tânără femeie foarte frumoasă şi elegantă trecând prin faţa şcolii unde el aştepta să îşi dea bacalaureatul. Toată viaţa sa de acum înainte se va ghida după amintirea acelei femei de care se îndrăgostește fulgerător şi care devine femeia specială din viaţa lui. Deşi o vede doar o singură dată în toţi aceşti ani, este convins că într-o zi va fi a lui.  Ajungând avocat, Aspru află că femeia pe care o visează de câţiva ani se numeşte Alba Radu Şerban, fostă Ypsilant, soţia unui mare avocat de viţă domnească, Georges Radu Şerban. Din acel moment face tot posibilul să ajungă în apropierea ei, devenind la un moment dat asistentul marelui avocat.

Dar acest fapt nu înseamnă ca o va vedea mai des sau că va vorbi vreodată cu ea. Dimpotrivă. Vor trece mulţi ani în care el îşi va îndeplini munca pe lângă celebrul avocat, zece ani în care nu o va vedea decât de câteva ori şi nu vor schimba nici un cuvânt. Devine şi el un avocat priceput, începe să îi ia locul tot mai des mentorului său în procese, este apreciat de femei, dar tot nu renunţă la obsesia sa pentru femeia poreclită de el Donna Alba.

Ajunge într-un asemenea grad al obsesiei încât începe să o urmărească când iese din casă. Astfel o vede când se întâlneşte cu un bărbat misterios. Îl urmăreşte pe acesta, găseşte mahalaua în care stătea şi, deşi are o locuinţă cochetă într-o zonă centrală, închiriază o cameră în acea mahala pentru a-l cerceta pe bărbatul respectiv. Sub numele fals de Constant Bănicel devine prieten intim al acelui domn, un fost boier decăzut, prinţul Preda, care ajunge să i se confeseze şi îi povesteşte cum şantajează o femeie din lumea bună cu nişte scrisori de dragoste pe care le are moştenire de la fratele său, mort într-un duel.

Mihai Aspru află că femeia respectivă este Alba, care avusese o relaţie cu Tudor Preda, rivalul de moarte al soţului său încă de pe vremea strămoşilor lor. Avocatul Radu Şerban îl omorâse în duel pe Preda, considerând că avusese un comportament necuviincios faţă de soţia sa, pe care o privea insistent şi o interpela de fiecare dată când o întâlnea în oraş. Dar soţul încornorat habar nu avea de relaţia celor doi.

Aspru îi ia scrisorile prinţului Preda, oferindu-le Donnei Alba, fără a cere nimic în schimb, mărturisindu-şi în acest fel dragostea. Între cei doi începe astfel o relaţie, simţindu-se puternic atraşi unul de altul. Alba este hotărâtă să îi spună soţului său adevărul despre relaţia adulterină pe care o avusese cu Preda. În momentul în care îi spune, Georges Radu Şerban, neputând suporta ideea aventurii soţiei sale cu omul pe care îl ura, se sinucide. Alba rămâne cu Mihai Aspru, acesta îşi vede în sfârşit îndeplinit visul său de o viaţă, pentru care a muncit cu stoicism atâţia ani. „Şi dulcea moarte, care secerase până acum numai două fragede vieţi, îmi trimise din uşă un ultim sărut, cu vârful degetelor pe râsul ucigător al albilor şi minunaţilor dinţi”[3].

În finalul romanului  măștile personajelor cad. Mihai Aspru a vrut doar s-o „stăpânească“ pe trufașa aristocrată, îmbrăcându-și dorința în podoabe strălucitoare luate din cărți. În schimb, Georges Radu Șerban, soțul înșelat, boier rigid taxat malițios de către narator, se dovedește un veritabil erou tragic, sinucigându-se din dragoste.

[1] Gib. I Mihăescu, Donna Alba, București, Editura Cartea Românească, p. 11

[2] Gib. I Mihăescu, Donna Alba, București, Editura Cartea Românească, p. 80

[3] Gib. I Mihăescu, Donna Alba, București, Editura Cartea Românească, p. 457