Despre nostalgii

Marian Toma Stancu, nume cu rezonanță  în actualitatea poeziei prahovene, aduce în fața cititorilor îndrăgostiți de vers un nou volum de poezie, deschizându-se sufletește,  oferind în dar simțăminte de o înaltă expresie poetică, ambalate semantic și artistic într-o exprimare lirică de un rafinament aparte.

          Volumul, intitulat Nostalgii, stârnește interesul încă de la început, termenul ,,nostalgii” putând fi perceput ca formă lexicală cu inflexiuni eufonice, prag textual pentru fețele trăirilor interioare expuse în versurile cu ton elegiac. Acestea lasă loc unor trimiteri revelatoare la viziunea poetică cu valoare de sinteză a trăirii, a concepției despre cunoaștere și viață, a simțirii umane liricizate într-o erupție surprinzătoare a versatilității cuvântului.

           Întreaga manifestare poetică provoacă cititorul prin fragmente de discurs liric, oarecum sub însemnul ermeticului, punându-l să decripteze idei și sensuri, să preia trăiri în formă brută, să le analizeze, să și le însușească, să devină parte a unui sentimentalism ascuns, cu accente de matură confesiune. Astfel, pornind pe cărările încă nebătătorite ale decriptării mesajelor, printr-o lecturare atentă, cititorul descoperă pas cu pas noblețea mesajului inserat în stratul de profunzime al fiecărui text, valențele cuvântului ridicat, pe alocuri, la rang de crez poetic. Predominant este lirismul subiectiv, bine centrat pe o metaforizare amplă, măiestrit împletită într-o realizare artistică de excepție, unde cuvintele capătă conotații nebănuite.

              Conținutul tematic aduce în atenția ochiului interesat aspecte multiple ale existenței umane, corelate în cadrul unor îmbinări ideatice consistente, abil strecurate în planul lexical, în  structura  frastică  a poeziei. Un prim aspect ar fi cel referitor la cavalcada timpului terestru aflat într-o ciclicitate imperturbabilă a anotimpurilor, asemenea unei cascade sferice, asociate cu diverse stări sufletești. Astfel, prin poeziile „Stau să cadă anotimpurile”, „Mi-ești vară”, „Toamna-i de must”, „Se simte toamna”, „Gând de primăvară”, „Septembrie”, „Ninge” , poetul încearcă să dezlege misterul timpului pus în ecuația simțirii sufletești, cu scopul de a evidenția o oarecare complementaritate a acestora, de a înțelege și de a accepta rolul și locul lor în labirintul trecerii omului prin ființă spre neființă, prin efemeritatea gândurilor, eșuate uneori asemenea unor valuri ca un apus pendulând între teluric și cosmic, trimis apoi spre un hotar atemporal, aspațial, spre un târziu  ,,nicăieri”. În acest sens, grăitoare sunt versurile: ,,Stau să cadă anotimpurile/…/Precum gândurile noastre/…Precum visele noastre înecate la mal, /Și împinse de val/ Tot împinse de val,/ Către cer, spre pământ,/ Către nicăieri.” (Stau să cadă anotimpurile).

 În poezia „Mi-ești vară”, anotimpul fierbințelii este prezentat ca un paravan sub care mocnesc dorințele unei iubiri infinite, aflată într-o transcendere dincolo de concret, dincolo de timp, dincolo de posibilul existențial. Aici, repetițiile și structurile metaforice reluate accentuează ideea unei iubiri care tinde spre veșnicie, încercând să transgreseze firescul, limitativul: ,,Mi-ești vară!…Vară!Vară! / …/Mi-ești cristale de nisip / Pe tălpile fierbinți și înecate de dorința vie de a mai trăi, și de a mai iubi…/ Mi-ești vapor / În depărtările mute și surde, / Tăiate brusc de țipătul ascuțit al unui pescăruș / Cu aripile arse de soare…/ Mi-ești țărm născut din alt țărm. / Și ce nu-mi ești!…/ Mări înecate în mări, / Oceane înghițite de alte oceane, /…” Astfel de interconectări dintre timp și suflet pot fi obervate și în alte texte ale volumului, acestea conturând înălțimea unui imaginar poetic de o sensibilitate aparte, expus în carte printr-o realizare artistică bine gândită.

            Peisajul liric al volumului este dominat, vizibil, de tema iubirii, sentiment prin care vocea poetică se definește, fiind în esență, un poet al iubirii, pe care o corelează armonios cu tot ceea ce înseamnă viață, cu tot ceea ce poate da măsura unor experiențe aproape de perfecțiunea trăirii. Relevante pentru tema amintită sunt poeziile: „Curge-mi suflete…”, „M-am prins de tine”, „Încă mai cred”, „Și parcă”, „M-am gândit”, „Poate”, „M-aș ascunde de tine”, „Mă caut de tine, femeie”, „Suntem nicăieri, și suntem totuși…”, „Te-aș iubi azi”, „Trăiesc pentru tine”, „Dincolo de hotarul meu”, „Sunt zile în care”, „Ești” etc. Neprecizat, intenționat, a rămas textul  „Bună seara, iubito!”, care, indubitabil, reușește să dea măsura cea mai înaltă a valorii lirice, a simțirii umane, a crezului existențial, printr-o raportare la iubire, uneori în prezența ei, alteori în lipsa ei, printr-o pendulare constantă între fericire și nefericire, printr-o imprevizibilitate a ideii poetice. Poemul, realizat cu o măiestrie deosebită, amintește de binecunoscuta poezie a scriitorul prahovean Lucian Avramescu, care i-a atribuit iubirii, prin libertatea și puterea cuvântului, proporții aproape cosmice. Și în poemul scris de poetul Marian Toma Stancu, iubirea este pusă pe un piedestal, devenind un laitmotiv al vieții, un scop în sine al existenței umane. Sub penelul lui, versurile au căpătat o profunzime absolută tocmai prin inflexiunile de nostalgie imprimate cuvântului, prin strălucirea conținutului ideatic, expunând stihul…tocirii prin rostire, rezistenței prin unicitate: ,,Bună seara, iubito!Am atâtea să-ți spun, / Două vieți de-aș avea și n-ar fi destul – / Corăbii împinse de-a lungul, spre sud, / Mugesc pe aripe de soare și vânt, / Se strâng ca și noi, din priviri și din tot, / Rămase cu pupa mult, mult…înspre nord. / Marea le joacă scheletele moi, / Val după val…Noi, ca și noi…  //    Bună seara, iubito! Am atât să-ți vorbesc, / Două vieți de-aș avea, n-aș ști să mă opresc; / Cerul deasupră-ne strigă-n pustiu, / Soarbe ce-i vine, roade ce-i viu… / Ploile curg pe pământ blestemat, / Pe unde cândva, eu și tu am umblat. / Norii se trec înainte-înapoi, / Ei ca și ei…Noi, ca și noi…/…”   Se observă cum titlul volumului își regăsește ecoul și în substanța semantică a textului citat mai sus, prin versurile care pun în lumină melancolia neîmplinirii, dată de lipsa iubirii, de vitregia simțirii depline, de incapabilitatea reîntoarcerii la sentimentul plin, neștirbit de insensibilitatea gravă  a timpului și a trăirii.

          Un alt aspect atins de pana fină a poetului Marian Toma Stancu este condiția umană, pe care o percepe ca fiind  influențată de factori precum: solitudine, efemeritate, înstrăinare, încredere, disperare, destin, dor, înțelepciune, noroc etc. Foarte multe dintre poeziile sale transmit, mai subtil, sau mai direct, reflecții asupra dilemelor existențiale, asupra omului care este sortit să cunoască binele, dar și răul, încrederea, dar și neîncrederea, norocul, dar și neîmplinirea. Astfel, textele: „Ca la un teatru gol…”, „Clipa…”, „Străină-mi ești noapte,”, „M-am prins de tine”, „Ființei”, „Omul”, „Oamenii-frunză”, „Plouă”, „Fugim de oameni”, „Nu mai știu”, „Omul din noi”, „Și poate că nimeni nu va ști”, „Singurătății”, „Suntem”, „Fugim”, iar șirul ar putea continua, scot în relief filosofări interioare ale unui suflet capabil să filtreze prin sensibilitatea propriei simțiri frământări general valabile, probleme care pot oferi măsura provocărilor omului aflat în fața destinului: ,,Scriu, căci mi-e dor… / Mi-e dor fără tine. / Mi-e dor și cu tine. /Mi-e dor să se facă lumină prin mine. / Mi-e dor și în zi, și în zile, și-n noapte. / Mi-e dor! / Cât îmi este…Singurătate!” (Singurătății). Poziționat între capriciile iubirii și obstacolele existențiale, pe care le discerne și le înțelege, poetul nu capitulează, nu se resemnează, ci caută propriul drum pe care să meargă ca pe o punte de timp unde urmele repară existența, iar clipa, printr-un prezent împărțit la doi, învață să separe mai întâi, ca apoi să aducă împreună: ,,Ești. Sunt. Ce bine că suntem! / Ce bine că urmele noastre repară / Prezentul de clipa ce-atât ne separă / Pe noi, și de noi cu o punte…(„Ești. Sunt.”)

         Printre aspectele cu valoare de motiv și temele poetice abordate se află și relația cu Dumnezeu, așezată măiestrit ca fundament al tuturor trăirilor, relaționare frumos conturată prin adresări directe, invocații retorice, repetiții, enumerații, structuri metaforice care dau substanță și verosimilitate discursului liric: ,,Hei, Doamne! Tu făcuși Omul – / Cu trup și o inimă blândă ca Tine, / C u râset, cu vervă, cu casă și glie, / Cu lacrimi ce-i curg pe obraji și bărbie… / Cu brazi însoțindu-l în singurătate, / Cu frasini și cedru pe stâncile-nalte. / Cu munții ce abia îi trec peste umăr / Și ape ce torc într-o jale și-un număr. //   Hei, Doamne! Tu făcuși Omul – / După chipu-Ți, ca apoi să mi-l lași pe pământ. / Ce trăire-i mai mare?…  // Eu, pală…Tu, vânt. / Și-o zi de-aș trăi, mulțumescu-ți că sunt…” („Chip și Icoană”). De altfel, raportarea la divinitate este întâlnită destul de des în poeziile acestui volum, putând fi considerată o bornă de crez sufletesc, cu ajutorul căreia, vocea lirică se definește ca parte integrantă a planului divinității, ca răspuns al proiecțiilor pe care aceasta le face asupra operei sale pământene aflate sub însemnul nesfârșitelor căutări spre desăvărșire, spre perfecțiune, spre nemurire.

          Volumul Nostalgii, prin care scriitorul Marian Toma Stancu ne dăruiește cu generozitate înfloriri de gând și de cuvânt, asemenea unui eden sufletesc, cuprinde un demers poetic concentrat, cu un limbaj artistic elegant și elevat, centrat pe descoperirea de sine prin intermediul versului erudit, transformator, gnomic, ca  iscusit promotor al unei expresii poetice moderne și modernizatoare, care invită la căutări, decriptări, recunoașteri și asimilări.