Alex. Ștefănescu
Ioan Stanomir face parte din grupul („din banda” – ar fi spus un activist al PCR de la o înaltă tribună, „din lotul” ar fi scris un ofițer de Securitate în raportul lui către superiori) celor patru tineri autori care după căderea comunismului în România s-au lansat în „explorări” ale acestui regim. Ceilalți trei sunt Paul Cernat, Ion Manolescu, Angelo Mitchievici. Inteligenți, cultivați, capabili să se exprime precis și elegant, membrii grupului s-au grăbit să reconstituie și să analizeze stilul de viață comunist, folosindu-și memoria, dar și memoria culturală. În 1989, când s-a prăbușit sistemul, erau doar niște adolescenți, astfel încât nu se puteau baza numai pe amintirile lor. Volumele semnate de ei (În căutarea comunismului pierdut, Pitești, Ed. Paralela 45, 2001, O lume dispărută. Patru istorii personale urmate de un dialog cu H.-R. Patapievici, Iași, Ed. Polirom, 2004, Explorări în comunismul românesc, Iași, Ed. Polirom, vol. I, 2004, vol. II, 2005, vol. III, 2008) prezintă toate interes și, odată cu trecerea timpului, valoarea lor va crește.
Ceea ce îl distinge pe Ioan Stanomir de colegii săi este o anumită gravitate. Caracterul livresc al comentariilor, spiritul ludic, tendința de a prezenta un „regim ilegitim și criminal” sub forma unui comunism de operetă îi sunt și lui proprii. Dar Ioan Stanomir manifestă mai frecvent decât ei un sentiment de responsabilitate dureroasă față de ceea ce s-a întâmplat în România.
Tocmai de aceea ne poate surprinde recenta sa carte despre benzile desenate, Camera obscură. Din România se ridică până la cer, în momentul de față, un cor de vociferări asurzitoare ale analiștilor politici (undele sonore fac să se zgâlțâie până și avioanele în văzduh), iar Ioan Stanomir evocă nostalgic-surâzător revistele pentru copii de altădată, ca Pif sau Cutezătorii (aceasta din urmă caracterizată ca o copie palidă a revistei franțuzești). Este ca și cum în plin război, cu gloanțele șuierând pe lângă el, un soldat și-ar da jos ranița din spate și s-ar apuca să culeagă flori de câmp.
În copilărie, autorul a fost atât de pasionat de benzile desenate, încât și-a mobilizat părinții să-i procure fiecare nou număr din Vaillant și, în continuare, din Pif Gadget, ca și din alte reviste cu profil asemănător, și s-a lăsat absorbit, într-o stare de maximă receptivitate, de poveștile din paginile lor. Povești scrise simultan în două limbaje complementare – lingvistic și grafic – care îl fermecau și îl transportau (ca pe mii de alți copii din întreaga lume) într-o lume imaginară, a aventurii și cavalerismului. Așa se explică de ce acum, la maturitate, poate descrie acea lume cu exactitate, ca și cum ar fi locuit în ea. Îi cunoaște și personajele, pe unele chiar le-a îndrăgit și, din când în când, i se face dor de ele. Nu întâmplător cartea se încheie cu un capitol plin de melancolie despre cel mai iubit dintre pământenii nepământeni din benzile desenate, Corto Maltese: As I lay dying. O elegie pentru Corto Maltese.
Să citești o operă literaro-grafică cu candoare, în copilărie, și să o analizezi cu instrumente critice sofisticate, la maturitate, iată o situație ideală pentru realizarea unei exegeze desăvârșite. Dacă ar fi după mine, i-aș identifica pe elevii care urmează să devină, cândva, critici literari și le-aș da să citească de pe acum cărțile autorilor de azi, pentru ca peste douăzeci-treizeci de ani să le comenteze cu maximă competență.
Dar să revin la impresia inițială că, într-un moment dramatic al istoriei noastre, când tot ce se întâmplă în România seamănă cu o naștere sângeroasă, Ioan Stanomir se ocupă de inutilități grațioase. Este o impresie falsă. În realitate, autorul are în vedere permanent contextul istoric, explicând ce au însemnat benzile desenate în timpul comunismului, regim politic care poate fi definit ca o formă de mortificare instituționalizată.
Cartea începe ca o poveste tristă: „A fost odată ca niciodată o țară fără culori, o țară în care unica nuanță ce domina peisajul de fabrici și uzine era cenușiul, o țară în care până și curcubeul avea tristețea unei mire de televiziune alb-negru.”
Dar, niciodată nu e totul pierdut: „Și totuși, undeva, departe de această țară în care fericirea te contamina cu energia ei cazonă, se afla un pământ în care mai existau culori (…). Atunci când locuitorii țării fără de culori își întindeau pe blocuri și în curți antenele lor, ca niște zmeie de metal, ajungeau până la ei vocile acelei lumi atât de diferite.”
Printre mesajele venite din acea lume inaccesibilă Ioan Stanomir înscrie și aparent inofensivele benzi desenate. Ele aveau o încărcătură subversivă mult prea subtilă pentru a fi descifrată de autoritățile comuniste.
Volumul Camera obscură se remarcă nu numai prin farmec literar, ci și prin dramatismul ideilor. Ioan Stanomir este unul dintre cei mai valoroși eseiști afirmați după 1989.
Ioan Stanomir, Camera obscură. Vis, imaginație și bandă desenată, București, Ed. Cartea Românească, 2014 (coperta: Radu Răileanu). 264 pag.
(text apărut în „România literară” nr. 9/ 2015)
